- Teologie

Teologul catolic Romano Guardini «Despre semnele sacre» – Lumânarea.

 

Romano Guardini (1885 -1968) a fost preot catolic, teolog și filozof al religiei. Guardini este considerat unul dintre marii teologi catolici ai secolului al XX-lea, alături de Henri de Lubac, Karl Rahner sau Hans Urs von Balthasar. În special gândirea liturgică catolică îi datorează enorm lui Guardini prin gândirea profundă existentă în cărțile sale: “Spiritul Liturghiei” (1930), “Semnele sacre” (1930) și “Reflecții înainte de celebrarea Sfintei Liturghii (1957). A fost mentorul Papei Benedict al XVI-lea. Chiar Papa Francis a avut ca subiect al tezei sale doctorale concepția teologică a lui Romao Guardini.

Este înţelesul cel mai adânc al vieții de a se consuma în adevăr și iubire de Dumnezeu, precum lumânarea în lumină și rigoare

Ce straniu stau lucrurile cu sufletul nostru! Cu toate i se întîmplă ca odinioară primului om, atunci cînd Dumnezeu l-a lăsat să pună nume animalelor: „Dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor pe potriva lui“ (Geneza 2, h20). În faţa tuturor lucrurilor, sufletul simte că e diferit. Nici o ştiinţă din lume nu-i distruge această cunoştinţă şi nici o josnicie nu o stinge: “Sunt altfel decît tot restul lumii”. Înăuntru de tot sunt străin de toate, înrudit doar cu Dumnezeu. Şi totuşi sufletul este, iarăşi. înrudit cu toate lucrurile. Lîngă toate se simte cumva acasă. Toate îi vorbesc, fiecare formă, fiecare mişcare, fiecare gest. Şi el încearcă neobosit să se exprime prin ele; să facă din ele simbolul propriei vieţi. Oriunde dă peste o formă viguroasă simte că în ea se revelează ceva din propria esenţă. Aici este temeiul oricărui simbolism. În adîncul său străin de orice lucru, sufletul îi vorbeşte acestuia: “Asta nu sînt eu”. Şi, iarăşi, înrudit tainic cu toate, simte lucrurile și întîmplările ca fiind imagini ale fiinţei sale. Iată un simbol frumos şi puternic, înaintea multor altora: lumînarea -desigur, ţi-ai si dat seama.

Priveşte-o cum stă în sfeşnic. Piedestalul său e lat şi greu; piciorul se ridică hotărît; îmbrăţişată strîns de cupă și sprijinindu-se pe gulerul ieşit mult în afară, luminarea se înalţă. Forma ei întinereşte în tăcere; rămîne solid modelată, oricît de sus ar ajunge. Stă astfel în spaţiu, zveltă, în puritatea ei neatinsă si în tonurile totuşi calde ale culorii sale; delimitată prin forma-i clară de orice amestec. Sus ondulează flacăra, iar prin ea lumânarea îşi preface trupul curat în lumină caldă, strălucitoare. Nu simți în faţa ei cum se trezeşte în tine ceva plin de nobleţe? Privește cum stă neclintită pe locul ei, înălţată, pură şi aristocrată. Încearcă să simţi cum totul în ea spune: “SUnt gata!”. În ea nimic nu se retrage, nimic nu se dă în lături. Totul e pregătire clară. Astfel se consumă lumânarea, necurmat, în menirea ei spre lumină şi dogoare. Poate spui: “Ce ştie luminarea de toate astea? Doar n-are suflet!“. Dă-i-l tu! Fă-o să devină expresia sufletului tău. Trezește-ţi în fața ei orice nobilă rîvnă: “Doamne, aici sunt!“. Atunci ai să-i simţi existenţa ca pe o expresie a propriei tale convingeri. Nu fugi de menirea ta. Stăruie. Nu întreba mereu de ce şi în ce scop. Este înţelesul cel mai adânc al vieții de a se consuma în adevăr și iubire de Dumnezeu, precum lumânarea în lumină și rigoare.

 

 

Arată articolul și altora:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *