- Editorial

Gânditorul conservator Roger Scruton și fascinația sa față de catolicism

Interviu cu Roger Scruton realizat de  Michael DugganMichael Duggan scriitor independent care locuiește în Surrey. Publică cu regularitate articole și eseuri în The Spectator, Irish Examiner și The Catholic Herald

 

 

______________________________________________________

Roger Scruton nu este catolic. Dar ar fi putut fi. “Întotdeauna am fost atras de Biserica Catolică grație respectului ei față de tradiție, față de continuitatea apostolică pe care o reprezintă, și față de încercările sale de a impregna viața de zi cu zi cu sacramentele ei“, mi-a spus el cîntr-o conversație recentă. “Toate acestea m-au făcut să am o întânire puternică cu Biserica Catolică, așa cum am ajuns să o cunosc eu în sudul Franței și al Italiei, pe vremea când eram tânăr”. Profesorul Scruton are 75 de ani. Vocea și expresia lui au aer elegiac, potrivită pentru astfel de reflecții.

În “Duioase regrete”,  o carte în care găsim o serie de schițe autobiografice din 2005, Roger Scruton scrie despre cei doi oameni “care se deosebesc printre toți cei care au luminat calea spre Biserica Romei, o cale pe care nu am luat-o niciodată“. Unul a fost Alfred Gilbey, capelan catolic din Cambridge, pe care Scruton l-a cunoscut pe vremea când își dădea licența. Alfred Gilbey a locuit ulterior în Clubul Travellers din Londra, unde a reușit să transforme o pivniță într-o capelă. “Ajuns în capela lui, spune Scruton, a fost ca și cum m-aș fi teleportat în timp din Londra modernă într-o bodegă uitată de lume din Spania pre-republicană, unde un preot  își bea liniștit paharul de vin  vechi,  după ce a dat ultima binecuvântare unui marchiz care tocmai și-a dat obștescul sfârșit, undeva sus, la etaj”. “Părintele Gilbey a avut o influență puternică pe tot parcursul vieții asupra oricui l-a întâlnit“, mai spune Scruton. “El a reprezentat vocea vechii forme de Catolicism, nonconformistă și patriarhală, a acelui catolicism pus sub obroc și care totuși curge prin venele vieții englezești, cu un atașament foarte clar față de un mod de viață vechi de la țară“.

Roger Scruton (1944) este filozof, scriitor, publicist, compozitor, realizator de emisiuni de televiziune, editoră. Cunoscut ca una dintre cele mai marcante şi mai originale personalităţi ale vieţii intelectuale britanice, Scruton a fost profesor de filozofie la Colegiul Birkbeck din Londra şi la Universitatea din Boston. A ţinut cursuri la numeroase universităţi de prestigiu, între care Princeton, Stanford, Louvain, Oslo, Bordeaux şi Cambridge. A fondat Grupul Conservator de Filozofie, care, în decursul anilor ’70 şi ’80, a avut o puternică in fluenţă asupra curentelor de opinie din Marea Britanie. Articolele sale, pe teme politice, sociale şi culturale, apar frecvent în presa engleză şi americană. Roger Scruton a jucat un rol important în trezirea interesului, în Occident, asupra situaţiei disidenţilor din ţările comuniste, fiind decorat pentru sprijinirea rezistenţei anticomuniste de către preşedintele ceh Václav Havel. Cărţile lui au fost traduse în peste 20 de limbi. Cărţi: “Land Held Hostage: Lebanon and the Wes”t, “An Intelligent Person’s Guide to Modern Culture”, “Modern Philosophy: An Introduction and Survey”, “Thinkers of the New Left”, “The West and the Rest”.

Celălalt catolic care și-a pus o amprentă trainică în sufletul lui Scruton a fost Basia, o studentă poloneză săracă, mama singură și catolică devotată, cu care Scruton avea o relație intensă, dar ciudată, atunci când sprijinea în mod activ disidenții intelectuali din Europa de Est înainte de căderea comunismului. “Basia a fost complet opusul părintelui Alfred Gilbey. Era o persoană simplă, evlavioasă care ducea o viață dedicată credinței catolice. Uneori, când trec prin momente dficile, mă trezesc că îmi pun această întrebare: ce ar fi gândit Basia despre asta? Oare ce părere ar fi avut father Albert Gilbey despre acest lucru? Astfel de oameni te marchează pentru totdeauna“, mărturisește Roger Scruton

Ideea de de sorgine romană și medievală de “corporate person” (impropriu tradus prin persoană corporativă, sensul fiind mai degrabă acela de ființă atașată  de o comunitate parohială) este un punct nodal al gândirii lui Scruton. “Nu i-ați fi putut înțelege pe Alfred sau pe Basia, dacă nu credeați în acaestă noțiune de corporate person“, a conchis Scruton în cartea sa “Duioase regrete”. “Ambii au trăit în comunicare constantă și fructuoasă cu persoana corporativă pe care o numeau Sfânta Maică Biserica, despre care ei credeau că este animată de Duhul Sfânt și pe care ei au iubit cu o înflăcărată fervoare aproape nepământenă“. Rolul jucat de Monseniorul Gilbey și de Basia ca indivizi în trezirea pasiunii lui Scruton față de natura catolicismului a fost de asemenea jucat de o țară întreagă: Franța. Sau, cel puțin, de acea Franță profundă definită ca “le pays réel”. De aici și pasiunea lui Scruton pentru Franța podgoriilor și a bisericilor rurale pe care le-a descoperit când a fost un tânăr lector la Universitatea din Pau.

În cartea sa „I Drink, Therefore I am” (”Beau, deci exist”) Scruton a lansat acest gând: „Un vin minunat este o realizare culturală, deloc accesibilă pentru protestanți, atei sau adepții progresului, deoarece depinde de supraviețuirea zeilor locali. Unul dintre cele mai mari bunuri acordate Franței de către Biserica Catolică a fost acela de a fi oferit azil zeilor învinși ai Antichității, de a-i fi îmbrăcat cu hainele sfinților și martirilor și de a-i fi înveselit cu băutura pe care au adus-o odată din cer nouă tuturor. Acesta este, pe scurt, motivul pentru care vinurile franceze sunt cele mai bune”. Nu este de mirare că Scruton a numit Franța căminul său spiritual. Dar mai este oare cazul și cu Franța de azi? „Încă mă gândesc la sudul Franței așa cum era la începutul anilor șaizeci, înainte ca cealaltă Franță, Franța revoluționară pariziană și gauchistă să-și ridice brusc capul hidos și să mă alunge”, a spus el. „Încă gândesc din nou cu nostalgie la descoperirea Franței rurale, la descoperirea vinurilor ei, la descoperirea limbii ei și a literaturiiei grandioase. Cu siguranță, a fost o experiență spirituală, iar catolicismul a jucat rolul său în acest sens

Franță profundă definită de Roger Scruton ca “le pays réel”, plină de podgorii și biserici catolice din zona rurală.

Având împletit în sufletul său 0 experiență istorică de primă mână, o profundă înțelegere intelectuală și filosofică și distanța confesională, Scruton pare cel mai bine plasat ca să îți răspundă la întrebarea despre rolul istoric al Bisericii Catolice în căderea comunismului. Contribuția Bisericii a fost exagerată sau minimalizată în acest episod al istoriei? „Am fost în Polonia când a fost ales Papa Ioan Paul al II-lea. Am văzut efectul electrizant pe care îl avea asupa mulțimilor de catolici.  Simțeai că există parcă o altă sursă a autorității în Polonia, care provenea  din afara țării, care era independentă de Partidul Comunist polonez, dar care avea totuși o imensă recunoaștere internațională. Acest eveniment a avut un impact imens asupra polonezilor obișnuiți. Renașterea credinței și martiriul părintelui Jerzy Popiełuszko au însemnat probabil începutul sfârșitului comunismului. Odată ce într-o țară din lăgărul socialist, atoatestăpânitorul Partidul Comunist a devenit incapabil să își mai arate chipul în fața propriului popor, atunci și în toate celelalte țări comuniste el și-a început declinul”. Scruton are legături tangibile cu mai multe instituții catolice: el este, de exemplu, un fellow la colegiul Blackfriars din Oxford. De asemenea,  face parte din grupul consultativ academic al colegiului Benedictus din Londra, unde cursurile sunt profund înrădăcinate în tradițiile intelectuale clasice și catolice. Care este câștigul său sufletesc și intelectual din aceste contacte cu mediul catolic?

Roger Scruton: “Am fost în Polonia când a fost ales Papa Ioan Paul al II-lea. Am văzut efectul electrizant pe care îl avea asupa mulțimilor de catolici”.

Destul de interesant, în experiența mea, instituțiile catolice sunt singurele cu o adevărată deschidere inteleculă, open-minded, în ceea ce privește învățământul superior. Sunt singurele instituții care ar oferi în mod deschis legitimitate și sprijin pentru cineva conservator cum sunt eu,  fără să cadă în dogmatism, sau fără să fie neapăra de acord cu mine în toate privințele. Ca să dobândesc o poziție intelectuală în mediul universitar din Oxford ar fi fost imposibil pentru mine fără sprijinul Colegiului Blackfriars. ” În prezent, Scruton este profesor asociat de filozofie la Universitatea din Oxford, încă din 1985, când cariera sa academică era pe marginea prăpastiei din cauza felului extrem de negativ în are a fost primită la acea vreme cartea sa “ Fools, Frauds and Firebrands: Thinkers of the New Left” (“Imbecili, impostori și fanatici: Gânditori ai Noii Stângi”), din care a publicat ulterior o versiune revizuită.

«Sunt de acord că există o penurie a gândirii conservatoare. Este parțial efectul dominanței intelectuale a stângii. Dacă te poziționezi ca intelectual conservator într-un context universitar, te vei trezi marginalizat. Explicația mea pentru această ostracizare ai ei este că gândirea conservatoare este dificilă. Nu constă în furnizarea de sloganuri la modă sau mesaje de speranță, de îndemnuri pentru mărșăluirea oamenilor încolonați spre viitor cu pumnii încleștați. Sloganul original al Revoluției franceze – liberté, égalité, fraternité – a fost doar un slogan și nimeni nu s-a sinchisit să se întrebe dacă ideile de liberté și egalité sunt compatibile în practică. Într-adevăr, istoria ulterioară a fost o ilustrare a conflictului dintre aceste idei. Aceste mari idealuri, pentru care oamenii s-au luptat și au murit, au fost schimbate sub presiunea politicii din secolul XX în procese birocratice, prin care cetățenii sunt egalizați în mod constant, pentru a crea în mod constant o legislație stufoasă prin care să fim siguri că nimeni nu discriminează pe nimeni, că niciunul nu iese în evidență față de celălalt, că nimeni nu trebuie să învețe ceva care să îl plaseze într-o categorie mai înaltă decât oricine altcineva»

«Acești gânditori ai stângii au distrus viața intelectuală din Occident. Pentru omul obișnuit de pe stradă ei pot părea niște figuri obscure, dar, de fapt, ei sunt încă dominanți în programa științelor umaniste din Occident. Ei constituie curriculum-ul de bază în întreagul învățământ umanist din universitățile americane și engleze. De ce? Singurul motiv este că acești autori sunt de stânga, deci acceptați de saloanele intelectuale»

În ciuda tuturor acestor lucruri, Scruton nu a urmat niciodată ceea ce el a numit „cărarea lunioasă spre salvare” oferită de Biserica Romei lui John Henry Newman (fost un teolog britanic convertit la catolicism, în 1845, și devenit ulterior cardinal al Bisericii Catolice), dar și altora. Prima căsătorie a lui Roger Scruton a fost cu o franceză catolică, căsătorie pe care a considerat-o ca fiind „furată” Bisericii. Când s-a căsătorit din nou, dorind în sfârșit să facă un jurământ solemn în fața lui Dumneze, ceremonia de mariaj s-a desfășurat în Biserica Anglicană: „… religia mea tribală, religia englezilor care nu cred un cuvânt din ea”, spune glumind ironic conservatorul britanic. Biserica Angliei a inspirat întotdeauna unele dintre cele mai acute viziuni ale lui Scruton și aforismele cele mai înțelepte. Iată unuldintre ele: „Engleza biblică trece prea ușor pe buzele oamenilor care cred că gândurile sfinte au nevoie de cuvinte sfinte, cuvinte scoase cumva din contextul afacerilor lumești, precum niște pietre prețioase ridicate un pic dintr-o veche cutie de bijuterii și care sunt mai apoi foarte repede încuiate la lor”. Sau acesta: „Dumnezeu, așa cum este reprezentat în serviciile tradiționale ale Bisericii Anglicane, este ca un englez jenat în prezența entuziasmului public, reticent în a se arăta prea binevoitor, dar prins în capcana discursurilor publice.” Roger Scruton a mai mărturisit: „Există două motive care m-au împiedicat să mă convertesc la credința Bisericii Catolice. Primul motiv este că o atare convertire necesită un act de credință mult mai mare decât cel pe care aș fi eu capabil să îl realizez. Iar cealaltă este că, pentru că sunt divorțat, nu m-aș mai putea căsători pentru a doua oară în Biserica Catolică. Dar aș putea primi o binecuvântare pentru a doua mea căsătorie în Biserica Angliei. Am fost crescut ca anglican și mi-a plăcut întotdeauna ideea tipului de compromisuri pe baza cărora Biserica Anglicană a prosperat.

Roger Scruton în Biserica Anglicană Garsdon din localitatea sa de rezidență Wiltshire of Garsdon. (@credit forografie: John Lawrence)

Și în aceasta rezidă cu adevărat problema lui Scruton. În timp ce Franța rurală, viticolă și parohială, cu vinuri excelente, reprezintă într-un fel căminul său spirituală, tălpile sale și inima lui sunt înfipte zdravăn în zonele argiloase din Wiltshire. Aici își are ferma și familia. Casa lui Scruton are zidită în ea pietre salvate din mănăstirea Malmesbury de când aceasta a devenit o ruină. Avea obiceiul să cânte la orgă  în acest lăcaș de cult anglican dedicat tuturor sfinților. El a dat acestui loc un nume, simultan ironic și provocator: Scrutopia.

*Articolul a apărut pentru prima dată în revista Catholic Herald (9/10/2015)
Arată articolul și altora:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *