- Fără Categorie, Teologie

Părintele Teodor Lazăr: «Să ne apărăm catolicitatea până la capăt» (interviu video).

_______________________________________________

______________________________________________

George Bogdan: Tragem linia și încercăm un bilanț al comunității greco-catolice la nivel național, dar în special al celei de la Cluj. Care sunt fenomenele care vă deranjează sau care vă întristează privind viitorul acestei comunități?

Părintele Teodor Lazăr: Sigur că ne-am dori mai mult. Și chiar dacă situația Bisericii noastre ar fi fost una execepțională, din punct de vedere numeric, sau din punct de vedere al calității morale și spirituale a clerului, sau a altor registre ale Bisericii, tot nu ar trebui să ne limităm în auto-suficiență. Dacă în orizontul vieții biologice se poate muri de obicei prin insuficiență (fie cardiacă, fie respiratorie, fie renală), în orizontul vieții spirituale se moare prin suficiență, atunci când spunem “e suficient!”, “este în regulă așa!”, “nu mulțumim cu atât!”. Sigur că ne-am putea mulțumi văzând că duminica, la cele trei liturghii, Biserica este plină. Mai este încă loc. Din nefericire, mă doare cu adevărat regresul în care ne aflăm și din punct de vedere numeric. La urma urmei, Biserica se așează pe bazele unei populații, a credincioșilor.  O Biserică are cu adevărat forță în lumea în care trăim și prin suportul ei biologic, ca să mă exprim mai clar.

Femei din Biserica Greco-Catolică din Ieud (Maramureș) în timpul rugăciunii Rozariului de Mărire.

Bisericile istorice sunt structurate piramidal. Or, o piramidă nu are consistență, dacă o întoarcem cu vârful în jos. Nu are echilibru. Forța stă în baza ei. Biserica a mărșăluit în lume prin forța bazei. Acolo este forța cu care ea străpunge veacul. Sigur, ierarhia este foarte importantă în bisericile istorice. Este partea vizibilă. Întotdeauna piramida are partea vizibilă la vârf. Dar, partea de susținere este laicatul. Mi-ar plăcea să văd laicatul cât mai mult implicat.

Ne revendicăm foarte mult din teologia și practica liturgică a Sfântului Ioan Gură de Aur, mai ales Biserica Răsăriteană. El era dialogal în actul omiletic al predicării. Ca și membru al clerului este absurd să crezi că, în orizontul teologic sau în cel filosofic, ești unicul deținător al tuturor ideilor posibile. Nu. Așa ceva nu este posibil într-un spațiu urban cum este cel al Clujului, un spațiu cu largă prezență universitară. Este absurd să crezi că, într-un astfel de spațiu, poți să emiți tot timpul mari ziceri și să refuzi să crezi că ceilalți ar avea ceva mai mult de spus. Oamenii ar avea multe de spus. Fără a vrea să fiu sfătos, eu cred că laicii ar trebui, fără să se substituie capacităților ierarhilor și abilităților lor, să se apropie mai mult de ierarhi și să îi susțină în ceea ce fac, fiecare în domeniul său de competență. Să îi ajute pe ierarhi să înțeleagă că, la urma urmei, toată lumea are bune intenții.

Dacă în orizontul vieții biologice se poate muri de obicei prin insuficiență (fie cardiacă, fie respiratorie, fie renală), în orizontul vieții spirituale se moare prin suficiență, atunci când spunem “suficient!”, este în regulă așa!”, “ne mulțumim cu atât!

Pe de altă parte, situația ierarhilor greco-catolici nu este deloc comodă. Gândiți-vă că ei sunt sub ascultarea altor ierarhi. Ierarhia Bisericii la nivel înalt nu este în România. Nu ține strict de resorturile de organizare ale societății românești. Iertați-mi expresia, “comanda” vine din altă parte, nu din interiorul țării. Sunt anumite optici, viziuni, interese, geo-strategii chiar, uneori, care un merg neapărat în paralel cu Evanghelia. Și atunci este complicat pentru un ierarh. Ierarhii sunt și ei “răstigniți” între anumite decizii care se iau la nivel înalt în Biserica Romei și raporturile lor cu autoritățile locale, raporturi care nu sunt întotdeauna facile. Dimpotrivă.

George Bogdan: În acest an al Centenarului Unirii simțiți că ar exista tendințe de ștergere a memoriei și identității Bisericii Greco-Catolice din România?

Părintele Teodor Lazăr: S-a dus și se duce în continuare o luptă teribilă până la damnatio publica, amintind de ceea ce se întâmpla în spațiul roman, adică scoaterea cu totul din istorie a unei persoane, ca și cum aceasta nu ar fi existat. Acest fenomen se întâmpla uneori în Imperiul Roman între împărații succesori rivali. Imperatorii se eliminau unii pe alții chiar și din istorie: statuile lor, inscripțiile despre ei marcate în piatră, toate erau șterse definitiv. La fel și cu Biserica Greco-Catolică. Pur și simplu ceea ce am inscripționat și în piatră este dat la o parte acum. Nu mai vorbesc de orizontul mediatic propriu Bisericii Ortodoxe Române, spre exemplu, în care sunt livrate sistematic tot felul de emisiuni, zise „științifice”, documentare, prin care se mistifică cu totul adevărul. În primul rând este o luptă teribilă pentru a șterge prezența ei evidentă, prin reducerea numărului credincioșilor ei. Există un episod întristător. Într-un raport  din 1987 al Securității, cea care timp de patruzeci de ani dusese o luptă de anihilare totală a Bisericii Greco-Catolice, se spunea: cu toate eforturile depuse, după anumite estimări, tot au mai rămas trei sute de mii de credincioși greco-catolici în România. O cifră frumoasă, am putea spune, după patruzeci de ani de comunism…

George Bogdan: …securiștii o spuneau cu un anume „of”, în sensul că nu au reușit să îi elimine pe toți…

Părintele Teodor Lazăr: …da, că  nu au reușit eliminarea tuturor greco-catolicilor români. Ei bine, azi, după treizeci de ani de la căderea regimului comunist, această cifră este înjumătățită, după propriile statistici. Aici am ajuns. Putem găsi diverse motivații pentru a explica acest fenomen: că au emigrat foarte mulți, că populația grec-catolică din România este cea mai îmbătrânită din punct de vedere confesional, alături de evrei. Suntem cei mai îmbătrâniți. Este firesc atunci, prin ieșirea de pe scena biologică a vieții a multor credincioși, să rămânem mai puțini. Dar, mă întreb: de ce nu am reușit să păstrăm același număr de credincioși  existent la finalul regimului comunist? De ce nu am reușit, așa cum au reușit penticostalii, spre exemplu, să ajungem la o cifră de șase ori mai mare decât eram în 1990. Ei au reușit, iar noi ne-am înjumătățit. Trebuie analizat. Putem găsi scuze. În primul rând, îmi asum eu, ca slujitor în pătrățica pe care Dumnezeu mi-a îngăduit-o. Dacă fiecare ne-am asuma vina, și dacă ne-am regândi felul de a ne duce spre lume, poat am reîncepe să  creștem comunitatea noastră confesională.

Biserica Greco-Catolică trebuie să își regăsească marile idealuri legate de poporul pe care îl slujește. Acesta a fost întotdeauna sensul ei. Cu asta a început în istorie. Acesta a fost proiectul cel mare al Bisericii noastre, dus până aproape de zilele noastre și, sper, reluat de generațiile noi. Generații noi care să nu aibe niciun fel de rezervă în a spune adevărul.

   În 1990 eram trei sute de mii de credincioși greco-catolici. Mă întreb: de ce nu am reușit să păstrăm același număr de credincioși  existent la finalul regimului comunist? De ce nu am reușit, așa cum au reușit penticostalii, spre exemplu, să ajungem la o cifră de șase ori mai mare decât eram în 1990. Ei au reușit, iar noi ne-am înjumătățit. Trebuie analizat.

Ne-a supărat foarte tare noi, românii, și, mai ales, frații ortodocși, când Papa Ioan Paul al II-lea a spus, imediat după  căderea comunismului, că România trebuie re-evanghelizată. Vai de mine, ce ofuscări au apărut!  “Cum adică?! Ce vrea să spună Papa!? Noi trebuie să fim re-evanghelizați, noi care, așa cu regimul comunismul peste noi, am reușit să ne botezăm copiii, noi care nu suntem ca francezii care să ne abandonăm credința… ?!” Iată, ce bine a confirmat această probă de turnesol a referendumului pentru familia tradițională unde suntem cu adevărat.  Și chiar acestea au fost cuvintele folosite de ierarhia ortodoxă după referendum: trebuie să re-evanghelizăm România. Deci, am ajuns până la urmă la concluziile Papei. Cu tardivitatea specifică Orientului.

George Bogdan: În interiorul Bisericii Greco-Catolice circulă tot felul de teorii, unele mai pesimiste decât altele, privind o presupusă abandonare a greco-catolicilor de către Biserica Romei, vezi documentul de la Balamad…Există un astfel de sentiment în interiorul Bisericii? Vă simțiți abandonat de Vatican?

Părintele Teodor Lazăr: Ați pomenit de Balamand. Pe mine, unul, altceva m-a apăsat mai tare. Am făcut o afirmație, tot într-un interviu acordat unui jurnalist din Cluj. Am fost întrebat, într-o emisiune televizată în direct: „Cum vă simțiți, părinte, ca greco-catolic, în situația post-Havana?”. Pentru cei care nu știu, la Havana, a avut loc în 2016 discuția dintre Papa Francisc și Patriarhul Kiril al Moscovei și al Întregii Rusii. Ceea ce am spus acolo, repet și acum, cu toate scuzele de rigoare pentru o exprimare care ar putea părea unora drept una grosieră: “Ca un bastard!”. Adică prea puțin dorit, și de unii, și de alții, venit pe lume, dar lăsat să supraviețuiască într-un anumit fel. Repet acest lucru, chiar de aici, din pântecul de piatră al templului în care slujesc. Între cele treizeci de puncte luate în discuție la Havana între Papa Francisc și Patriarhul Kiril, există două puncte, dintre care unul cu referire explicită la Biserica Greco-Catolică. Punctul 25. Acesta este un punct care acoperă sensul întrebării dumneavoastră.  Recent, când am spus despre această întâlnire, câțiva preoți mi-au spus: „Dar ce s-a întâmplat  la Havana ? S-a spus ceva acolo despre Biserica Greco-Catolică?”. I-am întrebat: “Păi nu ați citit documentele?” A fost o întâlnire istorică. Nu-i înțeleg pe acei preoți care nu au citit acele documente și care au manifestat dezinteres. Până la urmă declarațiile și documentele se găsesc pe internet, la două butonări distanță.

M-a apăsat foarte tare că  s-a discutat despre faptul că nu ar mai trebui să se repete  “experiențe uniatice“, iar bisericile din Orient, cele care au aderat la valorile Bisericii Romei, prin documente semnate, au fost definite ca “momente de uniatism”, ca “biserici uniate”. Uniatismul nu e unire deplină. E o peorație a unirii, adică definirea într-o formă peorată a unei experiențe considerate ca nereușite și de unii, și de alții.  Or, acest lucru este neplăcut pentru noi. Sigur că s-a afirmat că aceste Biserici Unite cu Roma trebuie respectate și condiția lor trebuie păstrată.  Probabil până la extincție. Eu sper ca în România să nu fie cazul.

Papa Francisc și Patriarhul Kiril al Moscovei și al Întregii Rusii semnând o declarație comună în 30 de puncte la Havana, Cuba, în 12 februarie 2016.

Biserica Greco-Catolică din Ucraina dă clar semne de revigorare. Are șase milioane de credincioși. Greco-catolicii ucraineni și-au recuperat marile mănăstiri. Mă gândesc că și noi, dacă am fi reușit să punctăm foarte atent miza recuperării monahismului greco-catolic în Ardeal, respectiv Mănăstirea Nicula, poate altfel ar fi stat acum situația. Ortodocșii au reperele lor istoice în monahismul lor – Rohia. Este a lor. Noi nu putem să revendicăm ceea ce nu e al nostru.  Dacă ne-am fi folosit mai multă energie din toate punctele de vedere, și prin rugăciune, și prin acțiune directă, inclusiv juridică, atentă și consecventă, am fi avut cel mai mare centru de pelerinaj din România în gestiunea călugărilor greco-catolici. Eu cred că în acest fel am fi avut ceva de spus.

George Bogdan: Decât să se simtă “bastarzi” sau “orfani” în interiorul Bisericii Catolice, nu ar fi poate mai bine ca greco-catolicii, împreună cu frații romano-catolici români (greco-catolicii români împreună cu romano-catolicii români), păstrându- și fiecare identitatea liturgică, să formeze o familie catolică mult mai puternică, familia catolicismului național?

Părintele Teodor Lazăr: Cunosc această idee a dumneavoastră, a celor de la Combativ. Dați-mi voi să vă spus că o apreciez foarte tare. Este ceasul de a simți împreună. Dacă mai facem separatisme și în interiorul Bisericii Catolice, doar pe motive strict tradiționale sau rituale, riscăm idioțenii de-a dreptul, ideologii și nu teologii. La urma urmei, este ceasul de a simți împreună. E bună această idee, și cred că ierarhii noștri au făcut deja pași în acest sens. În primul rând au o Conferință a Episcopilor Catolici români (greco-catolici români și romano-catolici români) und se întâlnesc și încearcă să găsească strategii comune. Eu sper că în lucrările lor și Duhul Sfânt să fie prezent, să le insufle anumite dorințe spirituale înalte, și să lase de o parte interesele particulare. Ideea este foarte bună și trebuie să o gândim chiar mai larg decât atât. Adică să încercăm să simțim, noi, românii, catolicitatea până la capăt, dincolo de tradițiile specifice ale fiecăruia. Au slavii o vorbă: “câți popi, tot atâtea tradiții ”. La urma urmei, fiecare cu tradiția lui, dar acest lucru nu trebuie să ne lase lipsiți de o comuniune realmente deplină. Asta înseamnă raporturile în interiorul catolicității – deplină comuniune.

Biserica Greco-Catolică din Ucraina dă clar semne de revigorare. Are șase milioane de credincioși. Greco-catolicii ucraineni și-au recuperat marile mănăstiri. Mă gândesc că și noi, dacă am fi reușit să punctăm foarte atent miza recuperării monahismului greco-catolic în Ardeal, respectiv Mănăstirea Nicula, poate altfel ar fi stat acum situația. Dacă ne-am fi folosit mai multă energie din toate punctele de vedere, și prin rugăciune, și prin acțiune directă, inclusiv juridică, atentă și consecventă, am fi avut cel mai mare centru de pelerinaj din România în gestiunea călugărilor greco-catolici.

Traversăm o criză care vine dintr-o decădere morală cruntă.  Alaltăieri vorbeam, aici, la predică: oare ce forță morală mai putem avea noi în Biserică să combatem fenomenul acesta al derapajului vieții intime în societatea umană și, mai ales, în orizontul  vieții civilizate creștine, catolice? Ce mai putem spune despre cei care optează pentru  familia, alta decât cea tradițională,  când noi avem derapaje ale vieții instinctuale în rândul clerului catolic, unele din cele de neacceptat? La urma urmei, să agresezi un copil, sub o formă directă, sau sub o formă indusă sub diverse abordări, este ceva greu de digerat. Dacă ar fi fenomene strict izolate, poți accepta că se mai strecoară și erori. Voba aceea:  nu există pădure fără uscături. Dar când se usucă mare parte din pădure, fenomenul devine îngrijorător. E nesănătos și trebuie luate măsuri realmente radicale.  De aceea, este într-adevăr de salutat atitudinea Papei emeritus, care mai trăiește, Papa Benedict al XVI-lea, care a avut o atitudine radicală în privința acestor fenomene. Nu putem negocia cu diavolul. Diavolul este un dialectician, inclusiv în orizontul moralei, acolo unde știe să vină cu argumente lui, dar nu cu argumentele Scripturii și ale lui Dumnezeu, el știind foarte bine Scriptura. Nu. Cristos a stat de vorbă cu diavolul, și a putut să o facă doar El, însă cu radicalitate. Și, în numele lui Cristos, va trebui să ținem și noi diavolul dincolo de porțile Bisericii.

 

“The Temptation of Chris” pictat de Ary Scheffer, 1854

Înțeleg că Papa Francisc vrea să vină în România. Își dorește și s-ar putea să vină. Eu zic așa: este foarte binevenit Papa în România! Dar, aș vrea ca toată ierarhia  greco-catolică, cu toți preoții în frunte, să semneze un document în care să se spună așa: sunteți binevenit, sunteți Părintele nostru, cârmuitorul nostru lumesc, aici pe valurile lumii. Dar,  vrem să nu fie doar o vizită politică sau geopolitică. În niciun caz. Nu vrem alte Havane. Vrem  să veniți cu un obiectiv foarte clar. Atunci când vă veți intersecta pe parcursul vizitei cu persoane din orizontul de decizie al statului român (guvern, parlament, președinție), vă rugăm să discutați ca să rezolvați o problemă care este suicidală pentru noi ca popor: problema legii avortului. Dacă vine în România, eu am această dorință și această rugăminte față de Sfântul Părinte – să vină și să spună:  “România este o țară suicidală, unde suicidul este legalizat sub forma sa cea mai abjectă“. Adică să spunem tare și clar că ne ucidem viitorul.  Este mult mai păgubos avortul decât eutanasia. În primul caz ucizi perspectiva vieții care începe,  nu retrospectiva ei sau limita ei ultimă.  Asta mi-aș dori: ca ierarhii și cu toți preoții  să semnăm un document prin care să îl rugăm pe Papă ca, înainte de plecarea de aici, oamenii cu care se va întâlni în vizite oficiale, să își asume  asceastă poruncă a Papei (pentru că Sfântul Părinte poate fi și poruncitor la un moment dat, în numele lui Cristos și al Evangheliei) ca legea avortului în România să nu mai fie în operă ucigașă. Așa cum în Polonia, o țară a Uniunii Europene, catolică, legea aceasta nu a mers niciodată.  Asta mi-aș dori. Să fie deci o vizită cu scop profund evanghelizator. Or, despre ce evanghelizare mai putem noi vorbi acum, când noi ne ucidem viitorul.

Dacă vine Papa Francisc în România, eu am această rugăminte față de Sfântul Părinte – să vină și să spună:  “România este o țară suicidală, unde suicidul este legalizat sub forma sa cea mai abjectă“. Adică să spunem tare și clar că ne ucidem viitorul.  Mi-aș dori ca ierarhii și cu toți preoții  să semnăm un document prin care să îl rugăm pe Papă ca, plecând de aici, oamenii cu care se va întâlni în vizite oficiale, să își asume  această poruncă a Papei (pentru că Sfântul Părinte poate fi și poruncitor la un moment dat, în numele lui Cristos și al Evangheliei) ca legea avortului în România să nu mai fie în operă ucigașă. 

George Bogdan: Care ar trebui să fie atitudinea pe care laicii și înaltul cler ar trebui să o adopte  când se descoperă că în interiorul Bisericii Greco-Catolice mai există oameni care au colaborat cu fosta Securitate? Poate că, uneori, aceștia, pe baza șantajului cu propriul lor dosar de informator,  bat în retragere, abandonează lupta  în privința unor chestiuni extrem de importante: a fi mai ofensivi în afirmarea și protejarea identității confesionale,  a apăra patrimoniul lăsat de strămoșii lor greco-catolici. Care este atitudinea justă față de asemenea persoane, care, după cum relatează presa, mai există în scaune de ierarhi, de episcopi?

Părintele Teodor Lazăr: Nu m-aș putea pronunța în ceea ce privește persoane care nu pot sta drepți, fără teamă, și până la capăt, în fața propriei lor conștiințe morale, nu neapărat în fața credincioșilor. Acesția pot fi mințiți, fentați.  Pornesc de la o zicere pe care am rostit-o acum trei ani, apropos de comunismul băgat atât de adânc în genetica noastră recentă: noi am ieșit în 1989 din comunism, dar nu a ieșit și comunismul din noi între timp. Rămân la această zicere.

Dați-mi voi să fiu auto-refernțial și să vorbesc de o experiență personală. Cred că ar fi mai convingătoare.  Vă voi povesti despre unul din marile șocuri prin care am trecut eu ca persoană – și este pentru prima oară când mărturisesc public aceast lucru. O spun ca mărturie pentru cei care vă urmăresc, ca să afle și să judece singuri acest lucru. S-a întâmplat în 1998, după ce am preluat Catedrala “Schimbarea la Față” de aici din Cluj.  A fost un șoc pentru ortodocși și pentru alte autorități preluarea acestei catedrale. Nu se așteptau. La puțin timp după aceea, s-a încercat – și o spun foarte direct –  racolarea mea. În 1998, la nouă ani după căderea regimului comunist. Nu voi da numele celor care au încercat să îmi fie “nași” în procesul de recrutare. Din păcate, erau doi profesori de la Facultatea de Teologie. Unul era o persoană cu ani grei de pușcărie în spate și care ne-a povestit că a fost bătut crunt în închisorile prin care a trecut. Lui îi dau circumstanțe atenuante, pentru că a trecut printr-un mare stres. Îl înțeleg. Celălalt era o persoană din generația noilor profesori, om cu studii consistente în afară. Îi apreciez pe amândoi.  Unul a plecat la Domnul, celălalt a plecat în străinătate, nu este în țară. Vă descriu pe scurt felul în care s-a procedat cu tentativa mea de racolare.

Nu putem negocia cu diavolul. Diavolul este un dialectician, inclusiv în orizontul moralei, acolo unde știe să vină cu argumente lui, dar nu cu argumentele Scripturii și ale lui Dumnezeu, el știind foarte bine Scriptura. Nu. Cristos a stat de vorbă cu diavolul, și a putut să o facă doar El, însă cu radicalitate. Și, în numele lui Cristos, va trebui să ținem și noi diavolul dincolo de porțile Bisericii.

Catedrala greco-catolică “Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca. Papa Pius al XI-lea a decis în anul 1924 să treacă biserica în proprietatea Bisericii Române Unite cu Roma (Bisericii Greco-Catolice). Edificiul a fost donat Bisericii Române Unite cu Roma (Bisericii Greco-Catolice) de către Sfântul Scaun, pentru a servi drept catedrală a Episcopiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla.

Mi-am depus în 1998 actele pentru a obține buletin de Cluj, eu fiind deja de un an și jumătate implicat în munca de pastorație din oraș. Am fost sunat de unul dintre profesori ca să îmi ridic buletinul din mâinile sale. Am rămas mai mult decât șocat. Eu am frate polițist. Acum e pensionar. L-am sunat și i-am spus că sunt într-o ceață teribilă și că sunt șocat. Eu am depus actele ca să îmi ridic buletinul de la vechiul sediu al Biroului de Evidența Populației de pe strada Decebal. De acolo ar fi trebuit să mi-l ridic. Ei bine, nu. Mi-a ridicat buletinul din mâna unui ofițer al Securității, redevenit ofițer SRI la vremea aceea. Acesta m-a întâmpinat având și  “parolele” de salut la el. Saluta cu “Lăudat să fie Isus! În veci, amin!”. S-a prezentat ca fiind recomadat de profesorul meu de facultate, ca fiind ofițer al SRI-ului din acea vreme. Și mi-a justificat și de ce avea nevoie de un informator din interiorul Bisericii Greco-Catolice: cea ce s-a întâmplat în 18 martei 1998, adică cu vreo două luni înainte de această întâlnire, a fost o rușine pentru poporul român, și mă refer aici la scandalul care a izbucnit  la catedrala “Schimbarea la Față”. Acest ofițer preluase și el din clișeele presei din acea vreme. De fapt, nu fusese niciun scandal. Noi ne-am recuperat locul de închinare confiscat de regimul comunist și care revenea firesc la Biserica Greco-Catolică. Dar, ei erau scandalizați.

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

Ei, ortodocșii, securiștii, pierduseră  etapa respectivă, pentru că noi, prin gestiunea atentă a unor preoți inteligenți, liberi și curați,  nu au dat raportul nimănui asupra a ceea ce urma să se întâmple a doua zi: reluarea în posesie a catedralei de către stăpânii de drept, credincioșii greco-catolici. În deplină conspirativitate, am pregătit această preluare  și autoritățile de la acea vreme au fost luate prin surprindere. Acest eveniment a fost greu de digerat de către securiștii care formau filiala locală a SRI din acea vreme. Li se ceruse de la centru, de sus, explicații despre incapacitatea lor de a prevedea și despre faptul că au pierdut controlul situației. Mi-a spus că ar vrea să păstreze legătura cu mine pentru ca asemenea lucruri să nu se mai repete. Era și o perioadă agitată pentru ei. Începuseră să se miște anumite comunități greco-catolice. Urma ca, la câteva săptămâni, în Maramureș,  niște biserici să revină credincioșilor greco-catolici. Pe noi, greco-catolicii, la nivel rural, ne scoteau din lăcașurile noastre de cult preoți ortodocși băuți, ca să prindă curaj, împreună cu milițianul din sat. În 1998, nu existau încă polițiști, ci tot milițieni, iar ceilalți erau tot securiști, nu ofițerii SRI din ziua de astăzi, pentru care am mare respect. Între timp, după integrarea noastră în NATO, vreau să vă spun că istoria s-a schimbat. Nu au mai avut interesul să penetreze la fel de intens comunitatea greco-catolică.

V-am prezentat o mărturie personală. Nu știu dacă este relevantă. Dar pot să vă spun că în acel moment, în 1998, când s-a încercat racolarea mea, am fost atât de dezgustat, încât i-am spus:  “Vă rog să îmi dați buletinul. Dacă sunteți greco-catolic, așa cum pretindeți, să vă duceți la Biserică și să vă spovediți, să vă împărtășiți.  Un greco-catolic adevărat face asta. Condiția de greco-catolic – a dumneavostră ca laic, și a mea ca preot – ne poate pune într-o singură relație – să veniți dumneavoastră la confesional și să stăm de vorbă, nu să vin eu la cabina dumneavoastră. Asta nu cred că poate sta în condiția unui preot greco-catolic.” Dacă au fost preoți greco-catolici care au jucat dual, la cabina securistului, și la confesional, atunci e regretabil.  Că este posibil să se fi întâmplat așa și cu alții, acest lucru îl pot confirma pe baza experienței mele personale. Am dat-o aici în, rămâne aici consemnată. Cred că preotul profesor cu pricina, care m-a recomandat ofițerului securist din acea perioadă, cred că acum s-a pensionat. Să nu se supere. Îl mai aștept la spovadă.

Dacă au fost preoți greco-catolici care au jucat dual, la cabina securistului, și la confesional, atunci e regretabil. Acest lucru contravine condiției esențiale a clericului – taina sacramentală a spovezii. Un preot nu doar că nu poate divulga nimic din dialogul privat cu o persoană din interiorul confesionalului, dar nici din afara lui. Discreția preotului, îm calitatea lui de duhovnic,  trebuie să fie absolută. Or, să îl racolezi ca informator pentru a face ceea ce  îi este restricționat să facă, prin condiția pe care și-o impune, este o batjocurire cumplită.

Marea dramă pe care o trăiește poporul nostru este această pulverizare a conștiinței, făcută cu aceste instrumente ale  Securității care au ajuns să fie diabolice de-a dreptul. Deci, dacă este ceva pierdut, ruinat și greu de recuperat – poate doar peste generații-, atunci acest ceva este încrederea între oameni. Gândiți-vă că mare parte din populație a fost compromisă prin a fi racolată ca masă de delatori. Racolarea din liceu…din liceu…a unora, racolarea clericilor…

Eu am dorit la un moment dat, pentru că am în parohie un politician membru al Camerei Deputaților, să inițiez o lege ca următoarele categorii cu prezență socială, cum ar fi preoții, psihologii, precum și altele, să nu fie racolate de serviciile de informații. Acestea au până la urmă dreptul lor să recruteze oameni dispuși să ofere asemenea servicii. Dar nu preoții, pentru că acest lucru contravine total unei condiții esențiale a clericului – taina sacramentală a spovezii. Un preot nu doar că nu poate divulga nimic din dialogul privat cu o persoană din interiorul confesionalului, dar nici din cel din afara lui. Discreția preotului, în calitatea lui de duhovnic,  trebuie să fie absolută. Or, să îl racolezi pentru a face ceea ce  îi este restricționat să facă, prin însăși condiția pe care și-o impune, este o batjocurire cumplită. Eu am suferit doar o provocare la nivel personal, și despre aceea am dorit să vorbesc.  Nu îmi îngădui să fac referință la alte persoane. Dacă acest lucru s-a întâmplat totuși, singura modalitate ca aceste persoane să își depășească momentele de slăbiciune – și am înțeles că pentru unii asemenea momente au fost repetate – ar fi pocăința.

George Bogdan:  Cât de mult a reușit să contribuie Biserica Greco-Catolică din România la istoria națională a românilor și la tradiția catolicismului?

Părintele Teodor Lazăr: În scurta sa istorie de trei sute de ani, Biserica Greco-Catolică din România a făcut enorm. A făcut enorm să își regăsească motivațiile. Sigur că principala motivație a oricărei confesiuni creștine este aceea de a-i pune pe oameni în brațele lui Cristos, de a-i pune pe calea spe mântuire. Or, Calea este Cristos. De-a cultiva Adevărul, care este tot Cristos, și de a sluji valorile Vieții. Biserica Greco-Catolică, ca biserică românească, va trebui ca, deopotrivă cu ceilalți frați romano-catolici români, să își regăsească catolicitatea împreună și să își pună împreună tezaurul catolicității, să și-l cultive, să și-l apere, și să gasească în sprijinul poporului român soluții clare. Nu de la partide vor veni soluțiile. Ideologiile nu aduc soluții, ci improvizații. Proptesc societatea să nu se prăbușească, atunci când Biserica nu o poate ține în picioare până la capăt. Cristos stă gata să facă totul, dar noi trebuie să fim instrumentele, și nu sculele Lui. Între aceste noțiuni nu există sinonimie. Noi trebuie să rămânem instrumentele lui Dumnezeu pentru un popor, pentru poporul în care ne-am născut. Nu trebuie să devenim filetiști, cum vor unii, să credem că Cristos s-a născut la Fălticeni, cum spunea Petre Țuțea. Nu trebuie să mergem până acolo. Dar, trebuie să ne aducem aminte că Domnul vrea ceva și pentru poporul acesta. A jertfit acolo și pentru ceea ce suntem noi cu identitatea noastră profund creștină, cultuală și culturală

George Bogdan: ...cu capitalul nostru de martiriu…

Părintele Teodor Lazăr: Da. Și asta mă contrariază foarte tare.  Cum de nu putem merge cu aripi de vultur să survolăm istoria curentă, având un penaj martiric atât de frumos, și bogat coloristic: de la romano-catolici la greco-catolici, de la ortodocși până la iehoviști? Cam fiecare confesiune și cult au avut de plătit un preț. Unii au dus jertfă din registrele înalte ale clerului, cum am fost noi, greco-catolicii, alții prin laicat.

Să știți că nu trebuie să lăsăm în sarcina ierarhului totul. Fiecare ierarh este în definitiv un om, iar dacă uneori nu a știut să facă față unor provocări ale istoriei personale, să acoperim cu rugăciune. Nu neapărat cu tăcere. Dietrich Bonhoeffer este printre puținii teologi germani care au luptat pe față cu Hitler și cu regimul național-socialist. A fost spânzurat din ordinul lui Hitler înaintea terminării războiului. Înainte să i se pună ștreangul de gât a spus așa: “Procedați în acest fel pentru că sunteți sculele răului, nu instrumentele lui Cristos. Dar să știți: a nu spune nimic în fața Răului e un mare Rău”. Tăcerea, uneori, nu e neapărat de aur, cum se spune…Sau este de aur pentru buzunarele unora care vor doar aur în ele, și nu în inimă și conștiință ceva. În unele cazuri, tăcerea e de mormânt. E rea. E mortuară. E un rău în sine.

___________________________________________________________________

Arată articolul și altora:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *