- Istorie, Teologie

Originile ideii moderne de drepturi ale omului: dreptul roman, dreptul canonic și teologia Bisericii Romano-Catolice.

Autor: Andrew Latham

_________________

Andrew Latham este profesor britanic de relații internaționale. Predă cu regularitate cursuri de gândire politică medievală, relații internaționale și studii de război. Având o formație de politolog, Latham a petrecut ultimii zece ani și jumătate cercetând problema violenței politice în Evul Mediu. A scris studii despre războaiele medievale, despre cruciade, despre conceptul de jihad, dar și despre gândirea politică a Sfântului Augustin, sau cea a Sfântului Toma din Aquino. Cea mai recentă carte a sa: “Teoretizarea geopoliticii medievale: război și ordine mondială în epoca cruciadelor”. Latham s-a născut în Anglia, a crescut în Canada și în prezent locuiește în Statele Unite. Are un master  la Queen’s University din Kingston și, mai târziu, un doctorat la Universitatea din York. Din 1997, Latham este membru al departamentului de științe politice de la Colegiul Macalester din Saint Paul, Minnesota.

__________________________________

Rădăcinile medievale și catolice ale democrației americane

Întrebați astăzi un student tipic dintr-un colegiu american cine a „inventat” democrația americană. Cel mai probabil, el vă va spune: „Părinții fondatori, desigur.” Dacă aveți noroc, studentul cu pricina ar putea continua să vă spună ceva mai mult: și anume că rădăcinile istorice ale republicii americane se regăsesc în tradițiile politice ale Angliei moderne timpurii, sau că părinții fondatorii au fost inspirați de filozofiile din Grecia antică sau Roma antică, sau că democrația americană a fost posibilă doar prin revoluționarea gândirii politice și sociale pe care o denumim “Iluminism”. Ceea ce nu veți auzi niciodată de la niciun student – și știu, pentru că le cer acest lucru în fiecare an – este acest adevăr ocultat: experimentul ordonării libertății în America a fost în cele din urmă mai puțin produsul acestor factori mai sus menționați, cât mai ales al ideilor și instituțiilor născute în timpul a ceea ce unii consideră a fi Evul Mediu “întunecat, superstițios și opresiv catolic” din îndepărtata Europă.

Democrația americană, desigur, nu derivă în totalitate din gândirea și practica politică medievală târzie. Contribuțiile la dezvoltarea politicii americane timpurii, menționate mai sus de studentul dintr-un colegiu american, sunt reale. Dar, adesea, ele sunt supra-estimate și golite de un context istoric mai larg, văzut pe termen lung. Totuși, ceea ce este izbitor, atât în ​​relatările populare, cât și în viziunea savantă despre nașterea republicii americane, este maniera în care contribuția medievală târzie la acest proces a fost practic ștearsă din memoria colectivă.

Părinții fondatori ai națiunii americane: George Washington, Benjamin Franklin, Thomas Jefferson, Alexander Hamilton, James Madison jr.

Atunci când vine vorba să menționăm noțiuni politice importante cum ar fi consimțământul celor guvernați dat celor care îi guvernează, conceptul de guvern cu puteri limitate, cel de statul de drept, constituționalismul, drepturile individuale, sau chiar separarea bisericii de stat, concepția predominantă este că noi modernii – în special modernii protestanți – suntem cei care l-am fi inventat. Sau, mai degrabă, le-am fi re-inventat, reluând firul unei tradiții pe care grecii și romanii antici au părăsit-o cu mai bine de un mileniu și jumătate în urmă, înainte de prăbușirea Imperiului Roman și de apariția a ceea ce unii încă insistă să numească „Evul Întunecat”. Procedând astfel, este ca și cum am spune că nimic relevant pentru proiectul democratic modern nu s-a mai spus, gândit și scris între moartea lui Marcus Aurelius (180 d.Hr.) și scrierile lui John Locke la sfârșitul secolului al XVII-lea. Totuși, așa cum voi susține mai jos, o mare parte din consecințe s-au întâmplat în decursul acestor secole. De fapt, voi susține chiar că, în toată această perioadă, au fost inventate toate elementele majore ale democrației, așa cum le știm noi azi.

Sursa unei amnezii istorice

De ce această amnezie culturală i-ar fi afectat pe părinții fondatori ai republicii americane – și de ce ar trebui să ne afecteze în continuare și pe noi? Iată întrebări cu adevărat interesante. Părerea mea este că ar fi cel puțin rezonabil să presupunem că „memoria reprimată” privind evocarea rădăcinilor medievale și catolice ale democrației americane poate fi atribuită atât prejudecăților iluministe cu privire la epoca medievală, cât și celor ale Reformei privind „Evul Mediu întunecat”. Ambele prejudecăți au fost întotdeauna prezente subliminal, atât în ​​culturile populare, cât și în cele savante ale Occidentului. Pentru partizanii Iluminismului și pentru cei ai Reformei, perioada medievală a fost definită ca un “ev al obscurantismului”. Pentru reformatorii protestanți, totul se rezumă la tenebrele papalității, la erorile ei și la corupție; pentru progresiștii iluminiști, la ignoranța clerului și la superstiții religioase ale plebei, contrastând cu ceea  ce ei considerau a fi noua epocă a progresului religios și științific.

Efectul acestor viziuni reducționiste nu a fost doar acela de a încadra din punct de vedere istoric Evul Mediu ca o perioadă de tranziție între antichitatea clasică (și biblică), pe de o parte, și Reforma sau Ilumininism, pe de altă parte, ci să zugrăvească această perioada în culori sumbre, atribuindu-i tocmai caracteristicile cele mai urâte și cele mai temute atât de către protestanți, cât și de umaniști moderni timpurii: superstiția religioasă, papalismul, ignoranța, degradare politică și stagnare economică. Mai simplu spus, deși au căutat să promoveze diferite agende politice, atât reformatorii protestanți, cât și iluminiștii au avut motive întemeiate să înfățișeze lumea medievală atât ca una radicală diferită de cea a lor, cât și ca una radical inferioară antichității clasice sau biblice reînviate, pe care ei căutau să o recreeze.

În acest context, poate nu este surprinzător faptul că atât părinții fondatorii ai republicii americane, cât și strămoșii lor britanici, au suprimat, conștient sau inconștient, rădăcinile medievale și catolice din gândirea lor politică „reformatoare” și „luminată” . Chiar dacă au reprimat aceste referințe din memoria lor, realitatea este însă că, atunci când părinții fondatori ai Americii au redactat Constituția și au articulat ulterior filozofia ei politică de bază, ei s-au inspirat direct dintr-o sursă intelectuală esențialmente medievală și catolică. Care a fost, deci, materia primă intelectuală găsită în aceste izvoare medievale și catolice? Sau, altfel spus, care au fost ideile pre-moderne, pre-iluministe, pre-liberale, pre-capitaliste și pre-Reformă, care au făcut posibil experimentul american al libertății ordonate?

Declarația de Independență – Tablou pictat în 1819 de John Trumbull înfățișând Comitetul celor cinci prezentând proiectul lor de Constituție americană la Congres din 28 iunie 1776

Desigur, un răspuns complet la această întrebare ar implica urmărirea evoluției tuturor elementelor democrației americane (separarea între Biserică și Stat, constituționalismul, ideea guvernului cu puteri limitate, democrația parlamentară, statul de drept, drepturile civile, etc.) printr-o serie de capitole distincte de teoretizare politică (jurisprudență romană, canonică și de drept comun, filozofie și teologie, etc.) de la începutul Evului Mediu până la sfârșitul marii ere moderne. Cu toate acestea, în acest scurt eseu, scopul meu este unul mai puțin ambițios: vreau să demonstrez plauzibilitatea unei genealogii destul de cuprinzătoare, urmărind evoluția unuia dintre elementele cheie ale tradiției democratice americane (drepturile naturale) într-un anume domeniu teoretiv (cum ar fi jurisprudența), urmărindu-l pe o perioadă relativ limitată (perioada cuprinsă între recuperarea dreptului roman de către creștinii sfârșitului de Ev Mediu și articularea de către Hugo Grotius a unei teorii decisive a dreptului la începutul epocii moderne).

Adevăratele surse ale drepturilor naturale

Povestea convențională despre evoluția tradiției americane privind drepturile indivizilor plasează, desigur, geneza acestei tradiții în scrierile lui John Locke (1632-1704), în epoca Revoluției glorioase (1688), în cugetările lui Thomas Paine (1737-1809) și la fondatorii Constituției Statelor Unite. Conform acestei narațiuni strict convenționale și reducționiste, evoluțiile politice și filozofice, mai întâi în Anglia modernă, apoi mai târziu în America colonială, au dat naștere la o înțelegere radical nouă a drepturilor indivizilor. Înțelegerea pre-modernă a drepturilor – așa cum este exprimată în Carta Magna – a fost aceea că acestea erau revendicări conjuncturale emise de către anumiți actori sociali (vasalii, de exemplu) în fața de altor actori care ocupau poziții diferite în ierarhia socială (nobilii, pentru a continua exemplul). Reinterpretarea radicală a acestui subiect sensibil al drepturlor individuale în epoca modernă, așa cum ar vrea să ne facă să credem narațiunea oficială, este că aceste drepturi au fost redefinite abia de gânditorii moderni, cum ar fi John Locke, cu revendicările sale privind acordarea necondiționată de libertăți inalienabile (și anume dreptul la viață, dreptul la o viață liberă și urmărirea fericirii individuale ca drept fundamental). Orice individ le poate revendica liber de presiuni venite din partea celorlalți, fie ei alți indivizi sau colectivitate (sub forma statului).

Indiferent dacă este vorba de ideea de consimțământ al celor guvernați dat celor care îi guvernează, de puterile limitate ale guvernelor, de statul de drept, de constituționalism sau chiar de ideea separarării bisericii de stat, este posibil să retrasăm rădăcinile lor istorice și intelectuale, nu la începutul epocii moderne, ci în plin Ev Mediu. Mai mult, aceste rădăcini nu erau nici capitaliste, nici liberale, nici seculare. Dimpotrivă, originile acestor idei și instituții se regăsesc mai ales în dreptul roman, precum și în dreptul canonic și în teologia Bisericii Romano-Catolice.

 

Cu toate acestea, în ultimele decenii, istoricii au pus în discuție acest narațiune de tip modernist. În anii ’70, spre exemplu, filosoful germano-american Leo Strauss (1899-1973), specializat în filozofia politică clasică,  a sugerat că rădăcinile tradiției moderne a drepturilor omului pot fi găsite în scrierile filosofului politic Thomas Hobbes (1588-1679). Alții, precum istoricul Richard Tuck, au urmărit nașterea conceptului modern de drepturi la scrierile teologului francez Jean Gerson (1363-1429). Cercetătorul francez Michel Villey a identificat originile noțiunii moderne de drepturi undeva în istoria medivală, în special în lucrările filosofului și teologului englez William Ockham (1287-1347) .

În realitate, însă, aceste narațiuni, cum este cea convențională din epoca modernă, cât și cea a revizioniștilor de tip Leo Strauss, sunt parțial incorecte. Noțiunea modernă a dreptului universal văzut ca facultate subiectivă, naturală și inalienabilă are, de fapt, rădăcini mult dincolo de Hobbes, Gerson sau chiar Ockham. Într-adevăr, așa cum a arătat în mod competent și concludent medievalistul Brian Tierney, conceptul modern al drepturilor omului are rădăcini în renașterea creștinismului latin secolului al XII-lea și în noile concepte politice care au apărut din fermentul intelectual din acea epocă. Potrivit lui Tierney, acest concept își are originea la mijlocul anului 1100 când Gratian a elaborat un dreptul canonic, cunoscută sub numele de Decretum Gratiani (c.1140), care a început să circule în cercurile juridice și intelectuale ale creștinătății latine. Fascinați de opera lui Gratian, care a devenit în scurt timp lucrarea de referință a dreptului canonic, juriștii de la școlile de drept din Bologna și alții au început să interpreteze, să clarifice și să clarifice argumentele sale. Teza lui Tierney este că, în timpul acestui efort intelectual istoric mondial, juriștii specialiști în drept canonic au născut trei idei inovatoare care s-ar dovedi cruciale pentru evoluția conceptului modern de drepturi ale omului.

Juriști medievali studiind în scriptorium dreptul canonic

În primul rând, în încercarea de a reconcilia mai multe sensuri contradictorii, printre care și cel de jus naturale (dreptul natural) folosit în Decretul lui Gratian, specialiștii medievali în drept canonic au dezvoltat o înțelegere radical nouă a termenului. Examinând atent explicațiile lui Gratian în lumina culturii lor feudale, bazată pe noțiunea de drepturi, acești specialiști medievali în drepr canonic au ajuns la concluzia corectă că ius naturale nu are ca obiectiv doar ordonarea societății (justiție naturală), ci mai degrabă este un drept subiectiv sau o facultate inerentă tuturor ființe umane (drepturi naturale). Cu alte cuvinte, în timp ce specialiștii în drept canonic din perioada pre-Decretum foloseau conceptul de jus naturale  cu înțelesul de lege naturală constând în mare parte din porunci și interdicții, experții catolici în drept canonic din epoca post-Decretum au ajuns să o înțeleagă în adevăratul ei sens, și anume acela care implică permisiunea dată de Dumnezeu ca oamenii să acționeze în interesul propriu. În acest demers, doctorii în drept canonic de mai târziu au presupus – chiar dacă nu au argumentat-o în mod explicit – că există o sferă de libertate individuală în care orice persoană era considerată liberă, atât în raport cu autoritățile princiare, cât și în ceea ce privește dreptul pozitiv.

Juriștii Bisericii au definit dreptul săracilor la a-și asigura cele necesare vieții de zi cu zi, dreptul la autoapărare împotriva agresiunii fizice, dreptul la autoapărare legală sau la un proces imparțial, dreptul la proprietatea privată, precum și dreptul la vot. Atunci s-a spus pentru prima oară că toate aceste drepturi derivă din legea naturală de Dumnezeu și că ele aparțin persoanei umane. Și, pentru că nu au fost acordate de puterile și stăpânirile pământești trecătoare, au fost, de asemenea, considerate ca fiind drepturi inalienabile.

În al doilea rând, după cum susține și Tierney, la început această schimbare conceptuală nu a făcut decât să ofere un nou limbaj pentru a regândi termenul de jus naturale în ceea ce privește drepturile naturale ale persoanelor, mai degrabă decât să propună o organizare a corectă a societății în funcție de acest termen. Cu toate acestea, nu au durat mult timp până când juriștii medievali au început să folosească acest nou limbaj conceptual pentru a enumera anumite drepturi specifice. Între 1150 și 1300, de exemplu, juriștii au definit dreptul săracilor la asigurarea celor necesare vieții de zi cu zi, dreptul la autoapărare împotriva agresiunii fizice, dreptul la autoapărare legală sau la un proces imparțial, dreptul la proprietatea privată precum și dreptul la vot la alegerile constituite în mod corespunzător. Atunci s-a spus pentru prima oară că toate aceste drepturi derivă din legea naturală și aparțin persoanei. Și, pentru că nu au fost acordate de puterile și stăpânirile pământești trecătoare, au fost, de asemenea, considerate ca fiind inalienabile.

Decretul lui Gratian, doctor al Bisericii. Primul document de drept canonic în care apare ideea de permisiunea dată de Dumnezeu ca oamenii să acționeze în interesul propriu. Gratian spune în mod explicit că există o sferă de libertate individuală în care orice persoană era considerată liberă în raport cu autoritățile princiare.

În cele din urmă, juriștii din secolul al XII-lea nu numai că au enumerat drepturi naturale specifice, dar le-au și declarat, fără niciun fel de echivoc, ca drepturi universale date de Creator. Răspunzând la întrebarea dacă aceste drepturi recent enumerate aparțineau doar creștinilor sau dacă aparțineau și musulmanilor și păgânilor, la mijlocul secolului al XIII-lea Papa Inocențiu al IV-lea a declarat că drepturile de a deține proprietăți și de a crea guverne temporale „au fost făcute nu numai pentru credincioșii creștini, ci pentru fiecare creatură rațională”. Când a ceastă întrebare s-a pus din nou, atunci când europenii au descoperit alte civilizații, radical diferită de cea alor, mai ales odată cu sfârșitul secolului al XV-lea, declarația lui papei Innocențiu a universalizat efectiv aceste drepturi, așa cum au ajuns să fie înțelese în creștinismul latin medieval, le-a extins asupra tuturor neamurilor formate din creaturi raționale ale lui Dumnezeu.

Conceptul modern al drepturilor omului are rădăcini în renașterea creștinismului latin la finalul secolului al XII-lea. Atunci s-a spus pentru prima oară că toate drepturile indivizilor derivă din legea naturală și că ele aparțin intrinsec persoanei umane. Și, pentru că ele nu pot fi acordate de puterile și stăpânirile pământești trecătoare, ci numai de Creator, ele au fost, de asemenea, considerate ca fiind drepturi inalienabile. La mijlocul secolului al XIII-lea Papa Inocențiu al IV-lea a declarat că aceste drepturi sunt universale și le-a extins de la popoarele creștine ale Europei asupra tuturor neamurilor formate din creaturi raționale ale lui Dumnezeu. 

Apoi, până în anul 1300, specialiștii în drept canonic dezvoltaseră deja un limbaj al drepturilor naturale. Ei au enumerat o listă limitată de drepturi naturale specifice și au ajuns în mod just la concluzia că aceste drepturi sunt moștenite în mod natural de către ființa umană ca atare, creatură a Divinității, și, prin urmare, sunt drepturi universale (adică nu depind de anumiți oameni, de roluri sociale sau de împărțirea pe clase).

După cum susține Tierney, totuși, la începutul secolului al XIV-lea, nu era sigur că această nouă concepție a drepturilor omului va persista – și nu exista niciun indiciu că va deveni unul dintre curenții definitori ai gândirii politice occidentale. Dimpotrivă. Având în vedere că a apărut în contextul unui set foarte specific de dispute juridice și politice, era mult mai probabil ca, pe măsură ce aceste diferențe se vor stinge de la sine, și concepția despre aceste drepturi avea să dispară și ea.

Disputa teologică despre “sărăcia franciscană”

În secolul al XIV-lea, însă, s-a născut o nouă controversă, oferind prilejul ca doctrina drepturilor naturale universale și subiective sp fie nu doar perpetuată, ci și dezvoltată. Este vorba despre faimoasa „dispută privind sărăcia franciscanilor” – un conflict între ordinul franciscan și Papa Ioan al-XXII-lea, dispută referitoare la afirmația franciscanilor că, la fel ca Hristos și apostolii, ei nu posedau nicio proprietate. Papii anteriori au acceptat această doctrină, susținând că Biserica Romană deținea toate proprietățile Ordinului și că le-a acordat călugărilor franciscani pur și simplu dreptul de a „folosi în scopuri concrete” aceste bunuri. Totuși, din motive rămase neclare, în 1323, Papa Ioan al XXII-lea a anulat și condamnat această doctrină, declarând că este o erezie să se afirme că Hristos și apostolii nu dețineau nicio proprietate. Într-un decret ulterior, el a proclamat, de asemenea, că nu se poate face uz de niciun bun, fără a deține dreptul legal de a-l folosi, respingând astfel în mod direct afirmația franciscanilor că ar putea folosi pur și simplu orice bun, chiar fără a avea un drept legal de posesiune asupra lor.

Martirii Ordinului Franciscan, pictură a lui Bernardino Licinio (1485 -1549), pictor italian al școlii venețiene din perioada Renașterii. Pictura se află pe unul din pereții Bisericii Santa Maria Gloriosa dei Frari din Veneția.

În 1328, filozoful și teologul franciscan William Ockham a lansat un contra-atac polemic împotriva papei Ioan și a decretelor sale anti-franciscane, care au culminat cu celebra scriere “Breviloquium”, primul tratat politic bazat pe drepturile omului din istoria occidentală. Ockham a contestat cererile suveranului pontif privind drepturile. Papa Ioan a decretat că nu poate fi folosit niciun obiect, fără un drept legal de posesiune și folosință asupra acelui obiect – invocând astfel un drept conferit de legea umană. Ockham i-a răspuns  revenind la argumentul canonic potrivit căruia toată lumea are dreptul natural de a utiliza elementele necesare supraviețuirii. Franciscanii, a spus el, au renunțat la drepturile lor legale de a poseda proprietatăți pământești. Dar, ei nu renunțaseră la dreptul lor natural de a-și acoperi necesitățile vieții de zi cu zi. După cum a conchis Ockham, întrucât aceste drepturi izvorăsc din natura umană lăsată de Dumnezeu, și nicidecum dintr-un statut social sau juridic creat de oameni muritori, aceste drepturi naturale nu puteau fi nici abandonate de către franciscani, nici anulate de către un papă.

William Ockham (întâlnit scris și ca Occam) (1285 – 1349) a fost un filozof, moralist și scriitor politic de formație franciscană, considerat printre cei mai influenți gânditori din întreg secolul XIV.

Apoi, Ockham a susținut că aceste drepturi naturale constituiau o pavăză de neclintit împotriva revendicărilor cu caracter absolutist ale papalității, și, prin extensie, împotriva tuturor revendicărilor absolutiste ale tuturor monarhilor. Într-adevăr, Ockham a stabilit în mod explicit pentru prima dată în gândirea politică occidentală ideea că există o zonă de autonomie a fiecărei ființe umane, o zonă în care niciun prinț uman nu avea puterea să poruncească sau să interzică. El a susținut că, în acest domeniu, fiecare persoană avea permisiunea de a acționa după cum îi dicta propria conștiință. În mod semnificativ, a spus Tierney, această înțelegere a libertății sau a autonomiei umane nu a fost, așa cum au sugerat unii, bazată pe vreo filozofie politică inovatoare apărută din senin. Concepția lui William Ockham își are de fapt rădăcinile într-o tradiția juridică de teoretizare a drepturilor naturale bine pusă la punct în epoca medievală.

John Locke, filosof și om politic englez din secolul al XVII-lea care a combătut în scrierile sale absolutismul și tirania, apără libertatea și drepturile indivizilor. A afirmat că cine încalcă legea și știrbește din drepturile poporului, se pune în stare de război cu acesta, și revoluția este în acest caz o armă de apărare, un rău necesar. “Când dispar legile, începe tirania”

La sfârșitul secolului al XV-lea, tradiția intelectuală și juridică a drepturilor naturale introdusă de canoniștii medievali a devenit adânc înrădăcinată în creștinismul latin. După cum spune Tierney, însă, la vremea respectivă, tradiția era epuizată și poate chiar muribundă. Scolastica târzie s-a cufundat fără speranță în exerciții intelectuale abstracte, axate pe probleme speculative futile, rupte de realitatea dreptului civil și a dreptului canonic. Prin urmare, doctrina solidă și practică a drepturilor naturale care apăruse încă din secolul al XII-lea a fost redusă mai degrabă la un fel de joc erudit, al cărui unic scop era etalarea inteligenței și erudiției unora, fără dorința de a se mai confrunta cu probleme politice și de a mai contribui la evoluția doctrinei acestor drepturi. Odată cu apariția umanismului renascentist – un ansamblu de idei reluate din antichitat, care ignorau total revoluția drepturilor elaborată în epoca medievală – această evoluție a gândirii scolastice amenința să arunce odată pentru totdeauna doctrina medievală a drepturilor naturale ale omului la lada de gunoi a istoriei.

Ultima za din lanțul intelectual care leagă revoluția drepturilor naturale din catolicismul medieval cu tradiția modernă a teoretizării acestor drepturi este, ca o ironie, cea adusă de un protestant: juristul olandez Hugo Grotius. Desigur, Grotius este cunoscut mai ales pentru lucrarea sa asupra teoriei războiului just, De jure belli. La început, această temă atacată de Grotius părea să nu aibă nici cea mai mică legătură cu problema drepturilor naturale. Dar, unul din accentele majore din tratatul lui Grotius se referă la problema „cauzei juste” – adică încercarea de a formula un răspus la întrebarea: când este justificat să mergi la război? Bazându-se pe lucrările specialiștilor în drept canonic și ale teologilor din epoca medievală, Grotius a examinat pe larg această problemă, ajungând la concluzia că un război devine just, atunci când este purtat pentru apărarea și afirmarea drepturilor naturale lăsate omului de către Dumnezeu. Prin astfel de afirmații, Grotius a dat o viață nouă ideii drepturilor naturale, influențând puternic teoreticienii drepturilor moderne ale omului precum John Locke, care, la rândul lor, i-au influențat puternic pe părinții fondatori ai republicii americane.

Prin urmare, ideea drepturilor naturale nu a fost cu siguranță o invenție modernă, ci mai degrabă o invenție medievală. Ea a fost perpetuată și dezvoltată într-o vreme când juriștii catolici trebuiau să răspundă diverselor crize și conjuncturi sociale și politice din secolul al XII-lea. Și, la fel ca în cazul drepturilor naturale, la fel s-a întâmplat și cu multe alte idei și instituții care definesc democrația americană. Indiferent dacă este vorba de ideea de consimțământ necesar acordat de către cei guvernați celor care îi guvrnează, de puterile limitate ale guvernelor, de statul de drept, de constituționalism sau chiar separarea bisericii de stat, este posibil să retrasăm rădăcinile lor istorice și intelectuale, nu la începutul epocii moderne, ci în plin Ev Mediu. Mai mult, aceste rădăcini nu erau nici capitaliste, nici liberale, nici seculare. Dimpotrivă, originile acestor idei și instituții se regăsesc mai ales în dreptul roman, precum și în dreptul canonic și în teologia Bisericii Romano-Catolice.

______________________________________

sursa: Crisis Magazine

Arată articolul și altora:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *