- Editorial

Omertà?

 

George Bogdan este eseist și analist politic. Doctorand în științe politice UBB Cluj. Licențiat al Facultății de Litere  la Universitatea București. Master în filosofie moral-politică la Facultatea de Filosofie din cadrul aceleiași universități. Autorul cărții “Pentru o nouă dreaptă” (Editura Dacia, 2002), carte prefațată de teologul și diplomatului român Teodor Baconschi. Experiență în presă scrisă și audio-vizuală de peste două decenii. Fost corespondent la Londra și Bruxelles pentru Radio Romania. A publicat articole și studii în România Liberă, Cotidianul, Cadran politic și Observator militar.

Am știut întotdeauna acest lucru, dar vedem astăzi, într-un mod mult mai terifiant,  că cea mai mare persecuție a Bisericii nu vine de la dușmani ei din afară, ci se ridică din păcatul aflat înlăuntrul Bisericii” (Papa Benedict al XVI-lea, mai 2010).

Omertà?

 

Situația actuală din Biserica Catolică îmi provoacă o suferință interioară. Fac eforturi considerabile să îmi mențin echidistanța. Între timp, sufletul meu pendulează între tristețe și indignare. În fața dezvăluirilor presei despre aceste fapte abominabile comise de clerici catolici  (unele dovedite și de justiție), în fața mărturiilor asumate ale fostului nunțiu apostolic în Statele Unite (Carlo Maria Viganó) despre violarea repetată de-a lungul multor decenii a sute de tineri seminariști de către fostul cardinal și fost arhiepiscop american de Washington Theodore McCarrick, actualul Suveran  Pontif a preferat să tacă. Nicio reacție de lider moral al miliardului de catolici din lume. Atitudinea sa a șocat credincioșii Bisericii, Una, Sfântă, Catolică și Apostolică.

Este suficient să intri pe rețelele de socializare și să observi acolo luările de poziții critice ale laicilor catolici, dar și cele ale multor prelați, ale unor reprezentanți ai unor ordine monahale catolice. Mă voi concentra pe reacția lor, mai puțin asupra criticilor venite din partea membrilor altor confesiuni creștine sau din partea celor declarați agnostici sau atei (care oricum și-au făcut un obicei din a ataca Biseria Catolică).

Reacția Papei pare – din perspectiva presei internaționale – cea a unui om slab iritat de faptul că i s-a arătat clar partea lui de responsabilitate morală. Este judecată drept o reacție nedemnă de un Suveran Pontif.

Papa Francisc a părut multora – prin ocolirea acestui subiect,  prin lipsa sa de reacție față de dezvăluirile din presă – că a ales o tăcere complice. Un fel de omertà[1]. A lăsat impresia că îi protejează și îi iartă pe unii cardinali culpabili. Mulți merg până într-acolo încât îl acuză pe Papă de complicitate, favorizarea infractorilor și mușamalizare. Un adevărat scandal în Biserica Romei. Unii spun că Suveranul Pontif pare să sufere de autism moral, atunci când vine vorba de abuzurile sexuale comise de înalți prelați catolici.

 

Refuzul Papei de a oferi un răspuns just și imediat în mijlocul furtunii mediatice despre abuzurile sexuale comise de prelatul iezuit american cardinalul Theodore McCarrick nu seamănă deloc cu o atitudine înțeleaptă, cu vreun jurământ grav al tăcerii, cu vreo recluziune penitentă în sine însuși. Organizarea în luna februarie 2019 a unei conferințe episcopale pe  tema abuzurilor sexuale pare o tactică a temporizării și tergiversării.  Reacția Papei pare – din perspectiva presei internaționale – cea a unui om slab iritat de faptul că i s-a arătat clar partea lui de responsabilitate morală. Este judecată nu ca o reacție demnă de un Suveran Pontif, ci mai degrabă pare un fel de subtrefugiul psihologic al unui popă de țară din Sicilia, a unui cleric provincial care evită să fie luat la bani mărunți pentru complicități reprobabile.

Papa Francisc a anulat măsurile severe luate de papii anteriori față de abuzurile sexuale ale preoților

Papa Francisc, urmând sfatul grupului său de aliați iezuiți din Curia Romană, a dorit din primele luni ale pontificatului său să anuleze reformele instituite de predecesorii săi Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea în tratarea cazurilor de prelați vinovați de abuzuri sexuale. Francis vrea să avanseze cu acest plan, chiar dacă oficialii Curia Romană și cardinalii, care îl sprijină pe Francisc,  au continuat să adauge numeroase cazuri de scandaluri pontificatului său, cerându-i Suveranului Pontif să-i trateze totuți cu mai multă indulgență pe cei vinovați de asemenea abuzuri sexuale.

În 2001, Vaticanul a instituit o reformă masivă a modului în care trebuiau tratate cazurile de preoți care abuzau de copii.  Sarcina dificilă de a trata aceste cazuri a fost încredințată Congregației Clerului și Rotei Romane[2] (Curtea de Apel a Vaticanului). Investigarea amănunțită a cazurilor a fost plasată în seama Congregației pentru Doctrina Credinței. Ulterior acestor măsuri, volumul și viteza cu care Biserica Catolică i-a pedepsit și i-a scos din rândurile preoților pe cei găsiți vinovați de abuzuri a crescut. Aceasta a fost moștenirea pe care a lăsat-o Papa Benedict al XVI-lea – încercarea de a scoate de sub preș “murdăria” din Biserică și încercarea de a o elimina definitiv. Pentru un astfel de efort nobil și moral a suportat presiuni incredibile și a fost forțat să demisioneze.

 

Papa primindu-l călduros în 2013 la Vatican pe arhiepiscopul iezuit american de Washington Theodore McCarrick

Inițial s-a crezut că Papa Francis a fost ales și pentru că a fost considerat apt să reformeze o Curie disfuncțională. Ulterior, s-a constatat că el a început să „reformeze” reformele bune adoptate înaintea lui – adică să le anuleze. Papa Francisc i-a solicitat secretarului de stat al Vaticanului, Cardinalul Pietro Parolin, un aviz din partea Consiliului Pontifical pentru Texte Legislative, condus de Cardinalul Francesco Coccopalmerio, pentru a vedea dacă există posibilitatea transferării competențelor în tratarea de cazuri de preoți vinovați de abuzuri sexuale dinspre  Congregația pentru Doctrina Credinței (considerată prea inchizitorială cu preoții vinovați)  înapoi către Cler și către Rota Romană. Cardinalul Coccopalmerio a dat răspuns pozitiv acestei solicitări. Deși nu a fost menționat în relatările mass-media, Papa Francisc a discutat această “reformă a reformei” privind abuzurile sexuale asupra copiilor, atunci când s-a întâlnit în decembrie 2016 cu grupul său consultativ special, Consiliul Cardinalilor. Unii cardinali iezuiți au motivat această măsură a Suveranului Pontif, argumentând năucitor că instituția Congregației pentru Doctrina Credinței a avut înainte  o  abordare poate “prea riguroasă”, bazată pe „reguli prea severe”, în ceea ce privește problema abuzului asupra copiilor, o abordare care, spun ei, ar veni  în contradicție cu stilul poate mai autoritar, mai personal, al acestui papă iezuit. Papa Francisc știe mai bine și decide mai bine de unul singur care este “binele” Bisericii.

Papa Francis și aliații săi cardinali au devenit deja faimoși în interiorul Vaticanului pentru felul în care intervin asupra hotărârilor luate de Congregația pentru Doctrina Credinței privind cazurile de abuz. Aceste intervenții au devenit atât de endemice în sistemul decizional al Vaticanului, încât circulă deja o zicală cinică potrivit căreia cazurile de abuz al preoțiilor au acum două tipuri de abordări. Primului tip de sentință (este “vinovat” sau „nevinovat”) i se adaugă un al doilea, mai puțin cunoscut, dar mai eficient (preotul vinovat “are prietenii cardinali” sau “nu are prieteni cardinali“).

Iertarea și rechemarea la vocația preoției a  lui „Don Mercedes” pedofilul

Părintele Mauro Inzoli, unul din iderii Mișcării “Comunione e liberazione”[3], a trăit într-un mod extravagant și a avut un astfel de gust nestăvilit pentru mașinile strălucitoare, El și-a câștigat printre colegi, dar și printre jurnaliști, porecla de “Don Mercedes”. Inzoli a fost acuzat de molestarea minorilor în confesional. Inzoli a mers atât de departe cu comportamnetul său pervers  încât îi învăța pe copiii pe care îi molesta că asemenea legături sexuale pe care le întreținea cu ei ar fi fost consimțite de Biblie și de credința catolică. În fața Congregației pentru Doctrina Credinței Inzoli a fost găsit vinovat.  În 2012, sub pontificatul Papei Benedict al XVI-lea, Inzoli a fost imediat pedepsit și alungat în afara Bisericii. Dar,”Don Mercedes” “avea prieteni cardinali”. Cardinalul Coccopalmerio și Monsignorul Pio Vito Pinto, acum decanul Rotei Romane, au intervenit în numele lui Inzoli, iar Papa Francis l-a întors pe păcătos de la statutul de laic, căruia i s-au dat papucii pentru fapte abominabile, din  nou la statutul de prelat în 2014, sugerându-i doar să se pocăiască și să ducă o “viață de umilință și rugăciune”. Printr-o asemenea decizie de o “generozitate” morală,  printr-un asemenea  gest nobil de  “iertare creștinească” a preotului pedofil cu multe pile printre cardinalii dragi Suveralui Pontif, Papa Francisc a tolerat virusul diabolic să reintre în Biserică. A oferit cel mai bun pretext presei anti-catolice să atace Biserica.

Părintele pedofil Mauro Inzoli poreclit de presă “Don Mercedes”

În ianuarie 2015, “Don Mercedes” a fost lăsat chiar să participe ca preot la o conferință privind vocația familiei de a educa copiii în spiritul moralei creștine, conferință organizată cu laicatul din regiunea italiană a Lombardiei. Preotul pedofil era reabilitat chiar de Suveranul Pontif și putea reprezenta public Biserica Catolică la evenimente publice. Numai că, în vara lui 2016, autoritățile civile italiene și-au încheiat propriul proces împotriva lui Inzoli. Preotul pedofil a fost condamnat pentru săvârșirea a opt infracțiuni grave împotriva unor minori între 12 și 16 ani, comise între anii 2004 și 2008. Inzoli, în vârstă de 66 de ani, a fost condamnat la patru ani și cinci luni pedeapsa cu închisoarea. Înainte de condamnare, Inzoli a fost de acord să plătească 25.000 de euro ca despăgubire pentru familiile victimelor sale. Presa italiană a criticat aspru Vaticanul pentru că nu a difuzat informațiile referitoare la procesul lor canonic cu autoritățile civile. Procurorul Roberto di Martino a arătat că Vaticanul nu a furnizat toate documentele solicitate de instanță. Desigur, Papa Francisc însuși ar fi trebuit să permită Congregația pentru Doctrina Credinței să împărtășească aceste informații autorităților civile, dar nu a dorit acest lucru. Din nou un fel de omertà.

Problema cea mare a înaltului cler iezuit este că îl pun pe Papa Francisc deasupra lui Isus Cristos. Presa de propagandă a iezuiților nu poate concepe că Papa Francisc nu este “perfect”, că nu este “ireproșabil”. Mai mult, consideră că Suveranul “lor” Pontif, pentru că este considerat ireproșabil, nu ar trebui tactic să își recunoască nici gafele și nici culpele morale, pentru că, în cea mai pură logică de public relations (o specialitate iezuită), Francisc nu trebuie să strice “brandul”, “firma” Companiei lui Isus din care provine.

                                                               Tangou argentinian cu canoanele Bisericii

De vreo cinci ani încoace avem un papă sud-american iezuit care pare să danseze tangou argentinian cu canoanele Bisericii. Dacă Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea și Papa Benedict al XVI-lea au declarat război relativismului moral[4] și axiologic, Papa Francisc I, primul iezuit ajuns pe tronul lui Petru,  pare să se simtă confortabil cu relativismul, cu lumea post-modernă a Occidentului, cu epoca post-adevărului[5]. Ideile extrem de discutabile din  exortația apostolică postsinodală Amoris laetitia, sau modificările din Catehismul Catolic, astfel încât să fie menţionată explicit opoziţia Bisericii faţă de pedeapsa cu moartea, indiferent de circumstanţe, reprezintă semnele îngrijorătoare ale unei voințe de a transgresa învățăturile Bisericii pentru a poza în papă iezuit reformator.

Papa Francisc arată că este extrem de iritat de criticile care vin chiar din interiorul marii familii de laici catolici. Pentru mulți dintre susținătorii săi, Papa este o persoană care se situează deasupra oricărui criticism. Aici avem de a face cu interpretarea eronată și abuzivă de tip iezuit a conceptului de ultramontanism. Grupul de cardinali și înalți prelați care are interesul să îl susțină pe Papa Francisc a degradat conceptul de ultramontanism, reducându-l la o simplă papolatrie. Papa e transformat în idol de trib, în vedetă de muzică pop, în figură cool a unui star system. Pentru corul de cardinali iezuiți susținători ai Papei Francisc, simpatizanți de altă dată ai teologiei eliberării, iar acum partizani ai LGBT și neo-marxismului, Suveranul Pontif iezuit este idolul lor, încarnează viziunea lor despre cum ar trebui să arate Biserica Catolică.

Pentru lobby-ul  progresist din interiorul Vaticanului (un lobby pro-LGBT și neo-marxist) un astfel de Papă (idol modern mediatizat) este de fapt o jucărie care poate ajuta la implementarea agendei lor hipermoderniste, agendă care încalcă canoane ale Bisericii și relativizează doctrina catolică.

Problema cea mare a înaltului cler iezuit este că îl pun pe Papa Francisc deasupra lui Isus Cristos. Presa de propagandă a iezuiților nu poate concepe că Papa Francisc nu este “perfect”, că nu este “ireproșabil”. Mai mult, consideră că Suveranul “lor” Pontif, pentru că este considerat ireproșabil, nu ar trebui tactic să își recunoască nici gafele și nici culpele morale, pentru că, în cea mai pură logică de public relations (o specialitate iezuită), Francisc nu trebuie să strice “brandul”, “firma” Companiei lui Isus din care provine.

 

Întâlnirea din Irlanda dintre prelații veterani ai Companiei lui Isus și Papa Francisc I

Pentru lobby-ul  progresist din interiorul Vaticanului (un lobby pro-LGBT și neo-marxist) un astfel de Papă (idol modern mediatizat) este de fapt o jucărie care poate ajuta la implementarea agendei lor hipermoderniste, agendă care încalcă canoane ale Bisericii și relativizează doctrina catolică. Practic,  pentru lobby-ul iezuit din interiorul Vatican contează mai puțin adevărul, frustrarea laicilor generată de scandalurile privind abuzurile sexuale ale unor episcopi, cât mai ales dorința sa de revanșă, plină de resentimente și ură,  față de pontificatul Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea și cel al Papei Benedict al XVI-lea, etichetați de iezuiți drept “papi prea conservatori”.  Acum iezuiții progresiști au pe tronul lui Petru un Papă al lor.

Problema este că un Suveran Pontif este doar  un gardian și un custode al străvechiului depozit de credință al Bisericii Catolice, nu proprietarul său feudal. Doctrina Bisericii Catolice nu este o plastelină ideatică modificabilă în funcție de ideologiile preferate ale familiei iezuite. Dar, oricât de iezuit ar fi, acest Papă nu se poate situa nici deasupra Sfintei Scripturi, nici a Tradiției Bisericii, și nici măcar deasupra adevărurilor morale de bază din lumea laică.

_____________________________________________________________

[1] Omertà este o atitudine populară și cod de onoare, comun în zonele din sudul Italiei, cum ar fi Sicilia, Calabria, Campania unde organizații criminale ca Mafia, Ndrangheta și Camorra sunt puternice. O definiție comună este „codul de tăcere”. Omerta implică interdicția categorică de cooperare cu autoritățile statului sau recurgerea la serviciile sale, chiar și atunci când cineva a fost victima unei infracțiuni.

[2] Rota Romană este una dintre cele trei tribunale ale Bisericii Romano-Catolice. Sediul se află în Vatican. Numele său provine din camera circulara unde se reunesc „ascultătorii cauzelor din Preasfântul Palat Apostolic” (auditores causarum curiae Domini papae). Aceștia îl asistă pe papă în judecarea cauzelor aduse în fața lui. Actualul regulament al acestui tribunal a fost instituit de Papa Ioan Paul al II-lea în 1994. Rota Romană este în esență echivalentul unei curți de apel laice. Ea judecă: 1/cazuri au fost deja judecate de către instanțele ordinare (de către episcopi). 2/  cazurile deja decise de către alte instanțe de apel. Ea funcționează, de asemenea, și ca o curte de apel a Tribunalului Ecleziastic al Vaticanului. Judecătorii Rotei Romane sunt numiți de Papă. În prezent, sunt douăzeci și unu. Cel mai vechi dintre ei, decan de vârstă, conduce ședintele. El nu trebuie să fie neapărat cardinal.

[3]“Comunione e liberazione”  (Comuniune și Eliberarea) este o mișcare catolică înființată în 1954 de Don Luigi Giussani, preot din Lombardia. Această mișcare catolică este prezentă în 87 de țări, cu aproximativ 100.000 de membri, majoritatea în Italia. Există, de asemenea, multe comunități în Spania și Brazilia. Mișcarea este prezentă și în Franța și în Quebec. Propunerile făcute de mișcare sunt fondul comun și caritatea.

[4] Creştinii cred că Dumnezeu este sursa supremă a moralităţii noastre comune şi că, prin urmare, aceasta este neschimbabilă, la fel ca El. Relativismul moral pretinde că moralitatea nu se bazează pe niciun standard absolut. Mai degrabă, „adevărurile” etice depind de variabile cum sunt situaţia, cultura, simţămintele cuiva. Argumentul principal la care fac apel relativiştii este cel al toleranţei. Ei pretind că a-i spune cuiva că moralitatea lui e greşită exprimă intoleranţă şi relativismul tolerează toate punctele de vedere.

[5] Post-adevăr este un adjectiv care se referă la sau care este folosit în circumstanțe în care faptele obiective sunt mai puțin influente în formarea opiniei publice decât apelarea la emoție și la convingerile personale. Astfel, adevărul în sens factual contează mai puțin. Utilizarea prefixului „post-” conduce la ideea unui „moment în care conceptul specificat a devenit neimportant sau irelevant”. Conform profesorului Timothy Williamson, noțiunea în cauză este asociată cu un anumit climat cultural și politic în care există mai puțin respect pentru adevăr, în care oamenilor – mai ales politicienilor – le pasă mai puțin de ceea ce spun și dacă ceea ce spun este adevărat. De asemenea, celor care îi ascultă le pasă mai puțin dacă ce spun ei este adevărat sau nu.

Arată articolul și altora:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *