- Geopolitică

O radiografie a expansionismului rusesc

Autor: George Bogdan

Jurnalist și analist politic. Doctorand în științe politice UBB Cluj. Licențiat al Facultății de Litere  la Universitatea București. Master în filosofie moral-politică la Facultatea de Filosofie din cadrul aceleiași universități. Autorul cărții “Pentru o nouă dreaptă” (Editura Dacia, 2002), carte prefațată de teologul și diplomatului român Teodor Baconschi. Experiență în presă scrisă și audio-vizuală de peste două decenii. Fost corespondent la Londra și Bruxelles pentru Radio Romania. A publicat articole și studii în România Liberă, Cotidianul, Cadran politic și Observator militar.

 

 

Panslavismul împotriva moştenirii latine.

Rusia a atacat întotdeauna componenta latină a europenităţii. Pentru ea, latinitatea a reprezentat mereu opusul lumii slave. În special, romanitatea orientală care a împiedicat-o să creeze un imens bloc pan-slav prin unificarea slavilor de nord (Bielorusia şi Ucraina) cu slavii de sud (bulgarii şi sârbii). Panslavismul reprezintă tentativa de redefinire a identităţii ruse, nu în termeni naţionali, ci în cei ai unei supranaţionalităţi imperiale. Proiectul a urmărit mereu ideea unificării omologilor slavi (bieloruşii, ucrainenii, sârbii, bulgarii), pentru a fi coordonaţi strategic de centrul-mamă: Rusia. O astfel de unificare rasială şi geopolitică, care ar fi convenit de minune Moscovei, pentru a-şi menţine dominaţia în Balcani, a fost boicotată de purtătorii mesajului romanităţii în Europa Orientală – românii. Orientaţi spre Europa latină şi germanică, românii s-au simţit mereu ameninţaţi de interesele imperiale ale Rusiei şi au suferit de altfel rapturi teritoriale puse la cale de Moscova.

Toţi cercetătorii europeni din domeniul slavisticii (Aldo Ferrari, Caspar Ferenczy, Wilhelm Goerdt, Hemult Dahm, Dieter Grohl) au căzut de acord că, în diverse conjuncturi ale istoriei europene şi sub diverse forme, tendinţa panslavistă, a impregnat cam toate teoriile, doctrinele politice şi militare referitoare la ideea naţională rusă (imperialismul ţarist, revoluţia mondială sovietică, naţional-comunismul actual). Geopoliticianul german Karl Haushofer aprecia că panslavismul este una din variantele “pan-ideilor” (Pan-Gedanken) care îşi dispută influenţa pe continentul european. Tendinţa panslavistă atribuie Rusiei un mandat divin. În numele acestuia, Moscova ar trebui să facă tot ce îi stă în putere pentru de a omogeniza, în numele unei mistice comunităţi rasiale şi confesionale, ruşii şi celelalte popoare slave (de nord şi meridionale).

Tendinţa panslavistă atribuie Rusiei un mandat divin. În numele acestuia, Moscova ar trebui să facă tot ce îi stă în putere pentru de a omogeniza, în numele unei mistice comunităţi rasiale şi confesionale, ruşii şi celelalte popoare slave

 

Şcoala slavofililor ruşi a elaborat tot felul de fantasme teoretice  prin care să poată justifica din punct de vedre religio-spiritual expansiunea ţaristă. În prima generaţie de “teoreticieni” ai panslavismului s-au remmarcat Alexei Khomiakov (1804-1860), Ivan Kirienski (1806-1856). Acestora li se vor adăuga ulterior Iuri Aksakov, R. Fadaiev şi Nikolai Iakovlevici Danielevski. Toate ideile lor converg spre una şi aceeaşi obsesie geopolitică: cucerirea Constantinopolului, stăpânirea definitivă a bazinului Mării Negre şi constituirea unei mari confederaţii de popoare slave sub egida Imperiului ţarist, al căror numitor comun este ortodoxia şi/sau slavitatea. “În secolul al XIX-lea – scria François Maistre – toată viaţa intelectuală rusă  a fost profund marcată de  cearta între  occidentalişti (zapadniki), partizani ai integrării progresive a Rusiei în civilizaţia vest europeană şi slavofili, sau panslavişti, care au încercat din răsputeri să redefinească identitatea rusă, etapă prealabilă, în viziunea lor, unei viitoare expansiuni a Imperiului ţarist

Biologul rus, Nikolai Danilevski (1822-1885) este considerat unul din teoreticienii principali ai doctrinei panslaviste

Nikolai Danilevski (1822-1885) a fost biolog rus cu înclinaţii spre filosofia culturii, a elaborat o teorie a tipurilor istorico-culturale ale civilizaţiilor lumii. Considerat un fel de Oswald Spengler al ruşilor,  Danilevski susţinea că actorii istoriei universale sunt grupuri de popoare înrudite genetic care creează pe baza rudeniei lor rasiale anumite tipuri de cultură şi de creaţii spirituale. În cartea sa “Rossia i Evropa”, Danilevski elogiază genotipul slav (suma de caracteristici psiho-spirituale transmise pe filieră genetică popoarelor slave). Acest genotip cu totul aparte ar întemeia, potrivit biologului rus, un tip de civilizaţie diferit de cel european, adică de ceea ce el numea genotipul romano-german. Danilevski aprecia că genotipul slav, creativ şi tânăr la fel ca şi tipul nord-american, reprezintă opusul radical al genotipului romano-german care domină în “bătrâna Europă”. În activitatea sa publicistică, și Dostoievski devenise promotorul unei doctrine mesianice panslave, din care răzbăteau accente isterice anticatolice şi antisemite. Iată-l vituperând, în Jurnalul unui scriitor, împotriva Europei latine şi romano-occidentale: “Căderea Europei voastre este iminentă. Ceea ce este pe punctul de a se întâmpla vă  va aduce ceva ce nimeni nu şi-a putut imagina. Toate doctrinele voastre parlamentare, toate teoriile voastre civice profesate astăzi, toată bogăţia acumulată, băncile, evreii – toate acestea vor fi distruse într-o clipită şi vor dispărea fără urmă!

 

                                   “A treia Romă”: mit religios şi politic

Generaţia slavofilă şi-a alimentat teroriile din motivul translatio imperii. El are la bază ideea unui transfer de putere şi strălucire imperială dinspre Bizanţ către ţarii ruşi. Ideea era că, după căderea Imperiului Roman de Răsărit (bizantin) sub spada otomană, Imperiului ţarist i-ar fi revenit automat misiunea istorică şi mandatul divin de a întrupa “cea de a treia Romă”. “Potrivit concepţiilor ei politico-spirituale – scria Alexander Yanov – Rusia nu este numai un stat: ea este o lume aparte, o civilizaţie cu totul şi cu totul specială, care ar fi moştenit misiunea mondială a Imperiului Roman de Răsărit – aceea de a rezista Occidentului” . Pentru a se ridica la înalta demnitate conferită de o asemenea sarcină imperială, ţarii ruşi îşi arogaseră dreptul de ingerinţă militară în afacerile balcanice şi sud-est europene pentru a “elibera”, într-un elan mesianic, de sub stăpânirea otomană popoarele slavo-ortodoxe ale regiunii.

Konstantin Leontiev reprezintă de asemenea o figură ilustră a curentului panslavist. De altfel, el este şi cel care, în ambianţa intelectuală rusă, a conferit notorietate formulei Rusia – A treia Romă.  În eseurile sale din cartea Bizanitinism şi Lumea Slavă (Vizantinizm i Slavjanstvo), Leontiev proclamă că Rusia este moştenitoarea de drept a “autenticului  creştinism”, cel de rit bizantin, având misiunea ca, într-o lume coruptă din cauza Bisericii Romano-Catolice din Occident, să păzească flacăra adevăratei credinţe. Leontiev aminteşte cu plăcere faptul că, începând cu 1472, după douăzeci de ani de la căderea Constantinopolului, Ivan al III-lea, cneaz al Moscovei, s-a autoproclamat ţar (slavizare  a titlului latin de caesar, împărat). Superbia gestului politic era însoţită şi de o simbologie pe măsură. În heraldica Imperiului ţarist, Ivan al III-lea a transferat ca simbol al suveranităţii sale imperiale vulturul bizantin bicefal – un cap cu privirea aţintită spre este, către Asia, celălalt cu o privire la fel de ageră spre Europa.  Simbolul va marca de fapt orientarea duală a geopoliticii ruseşti, a cărei atenţie se va îndrepta spre două fronturi. Inamicii asiatici ai Rusiei vor fi, pe rând, tătarii, chinezii, japonezii. Rivalii occidentali ai Imperiului ţarist vor fi catolicismul, latinitatea, expansiunea germană, iar, mai târziu, tinerele state naţionale care vor adopta modelul democraţiei europene, ieşind astfel de sub tutela Rusiei. Totodată, capitalismul, raţionalismul european, Revoluţia franceză, care vor constitui adevărate sfidări la adresa caracteruluiautocratismului imperial, conservator şi medieval al politicii ruseşti.

 

Orgoliul imperial și justificarea ruperii de restul Europei

Pentru Rusia, de la Napolen încoace, obsesia geopolitică a fost împiedicarea cu orice preţ a unificării Europei. Rusia şi-a definit specificul naţional prin împotrivirea faţă de Europa romano-occidentală. “Rusia n-a făcut parte niciodată din Europa, şi, aşa cum e – pierduta Sciţie –, constituie o regiune hibridă, o zonă ambiguă, un continent aproape, Eurasia” (Dan Botta). În peisajul culturii naţionale ruseşti există deja o prosperă tradiţie intelectuală anti-occidentală. Ea afirmă cu aplomb o anume ascendenţă asiatică a poporului rus, o anume nobleţe a acestuia explicabilă prin înrudirea cu sângele turanic. Această fantasmă identitară a legitimat refuzul orgolios al Rusiei faţă de modelul european. “Zgândăriţi-l pe rus, şi veţi da de tătar!”, scria Lev Şestov în cartea sa “Apoteoza lipsei de temeiuri”.  Acum două secole, un intelectual rus ca Brianceaniniv afirma: “Ţăranul rus este mult mai aproape de ţăranul chinez, de mongoli, de anahoretul tibetan, de paria hindus, decât de ţăranul european”.

Scârbit de ifosele europeneşti ale studenţilor ruşi din universitatea moscovită, Vladimir Soloviov exalta în formule literare patetice revenirea rusului la rădăcinile lui asiatice: “Panmongolism! Deşi sălbatec nume, de el auzul meu e desfătat”. Şi pentru Ciadaev, omul rus e un purtător de germeni ai spiritualităţii orientale în arena europeană: “Noi suntem copiii răsfăţaţi ai Orientului. Ce nevoie avem noi de Occident? Este Occidentul patria ştiinţelor exacte şi a tuturor lucrurilor profunde? Orientul este, în schimb, cel pe care pasul nostru îl atinge peste tot: din el ne-am extras credinţele, legile şi virtuţile noastre”. Poetul simbolist rus Aleksandr Blok (1880-1921) celebra cu entuziasm liric “neamul asiatic, scit”, întemeietorul Rusiei moderne: “Voi – milioane. Noi – fără sfârşit!/ Veniţi cu noi să vă-ncercaţi tăria!/ Da, suntem neamul asiatic, scit,/ Ducând în ochii oblici lăcomia. / Ne-om da în lături, vom intra-n păduri/ Din faţa Europei cumsecade./ De-acolo-i vom zvârli, cu ochii duri,/săgeţile privirilor nomade./ Veniţi, porniţi acum peste Urali!/ Maşini de fier, v-am netezit cărare,/ Să vă-ncleştaţi, din calcul integral,/Cu hoardele Mongoliei barbare./ Dar nu vă vom mai fi în luptă scut,/ Nu vom cădea răpuşi şi nici ostateci,/ Ci iadu-l vom privi cu suflet mut,/ Cu ochi înguşti, mongolici, asiatici”. Trăsăturile asiatice din psihologia colectivă rusă au drept cauză un anume fel de a percepe spaţiul. O anume dependenţă ecologică de configuraţia stepei influenţează viziunea asupra lumii şi concepţia politică a rusului, motivându-i tendinţa expansionistă. Pentru rus, spaţiul devine un fel de infinit de cucerit. Există un patos al dominării nesfârşitului stepei. El a determinat manifestarea vizibilă în istorie a instinctului posesiunii de noi teritorii şi popoare, prin incursiuni de tip nomad. Sedentarismul populaţiilor din civilizaţia europeană străveche nu a reprezentat, se pare, un fenomen uman obişnuit în stepa rusă.

Prima profeţie cu privire la o invazie a ruşilor în Europa, referitoare şi la o posibilă manieră de a domina continentul, ne-o oferă scriitorul ñi diplomatul francez Astolphe-Louis-Léonor,  marchiz de Custine: “Rusia vede în Europa o pradă care îi va cădea în mână mai devreme sau mai târziu datorită neînţelegerilor noastre interne…Dacă vreodată ruşii ar izbuti să stăpânească Apusul, nu l-ar dirigui de la distanţă, cum au făcut vechii mongoli, ci, dimpotrivă, nu ar cunoaşte grabă mai mare decât aceea de a scăpa din câmpiile lor îngheţate şi, fără să-şi imite foştii stăpânitori, tătarii, care îi exploatau pe slavi, tributarii lor de departe – clima din ţinuturile Moscovei îi înspăimântă până şi pe mongoli! –, moscoviţii ar ieşi grămadă din ţara lor, de îndată ce li s-ar deschide calea spre alte meleaguri” .Nevoia de spaţiu vital (Lebensraum) la rus nu se datorează vreunui neastâmpăr creator, faustic, întemeiat pe dorinţa de dominaţie tehnologică, civilizatoare a lumii, cum o proclama într-o vreme doctrina pangermană, ci este o necesitate de spaţiu dictată de condiţii climatice, de solitudinea hibernală şi exasperantă a stepei. Luând Apărarea Occidentului în al treilea deceniu al secolului XX, Henri Massis afirma: “În loc să îşi spună, ca pe timpul  dinastiei Romanovilor avant-gardă a Europiei în Asia, Rusia bolşevică redevine, ca pe vremea marilor hani mongoli şi tătari, avant-gardă a Asiei în Europa. Cultura elenică, lumea latină, civilizaţia creştină nu au întâlnit niciodată un inamic mai lucid, mai implacabil ca cel care se găseşte după baricadele Uralilor” .

Arată articolul și altora:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *