- Artă Sacră, Fără Categorie

Istoria unui cântec catolic străvechi – “La mijlocul vieții noastre, suntem ai morții” (Media vita in morte sumus)

 

Antifonul Media vita in morte sumus sunt îi este atribuit lui Notker le Bègue (zis și Notker Bâlbâitul sau în latină, Notcerus Balbulus), un călugăr benedictin din mănăstirea Sankt Gallen. Ekkehard al IV-lea, biograful călugărilor din St. Gallen, îl laudă pe Notker și spune că a fost un călugăr evlavios “delicat în trup, dar nu în spirit, ezitant în limbaj, dar nu în spirit, avansând cu curaj în domeniile divinului, fiind un instrument al Sfântul Esprit pentru timpul său“.  Notker le Bègue  a scris opera sa literară între 880 și 883. A murit în 912. A fost beatificat în 1512 de către Papa Iulius al II-lea.

 

Imnul “La mijlocul vieții noastre, suntem ai morții” (Media vita in morte sumus) este un antifon care are la bază imn mai vechi. Antifonul[1] este un tip de cântec care aparține liturghiei creștine. Cuvântul desemnează o cântare religioasă de strană care implică repetarea alternativă de către două coruri sau două voci a unei idei muzicale. El datează din jurul anului 1200. Scrierea textului și punerea sa pe note sunt atribuite lui Notker le Bègue (zis și Notker Bâlbâitul sau în latină, Notcerus Balbulus), un călugăr benedictin din mănăstirea Sankt Gallen (timp de multe secole principala abație benedictină din Europa), situată în orașul St. Gallen, în Elveția de azi[2].

Mănăstirea benedictină Sankt Gallen din Elveția.

Notker este cel mai bine cunoscut pentru activitatea sa muzicală. El ar fi compus o așa-numită „Carte a Imnurilor“ (Hymnorum Liber) în fapt, tropi și poezii religioase destinate inițial pentru antrenarea memoriei călugărilor (mnemotehnică). Ele au fost folosite mai târziu  pentru a păstra succesiunea notelor cântate, în cântarea gregoriană, când se prezintă o melisma (o voce), în special cea a lui Alleluia.

Notker i-a învățat pe călugării cu o memorie deficitară să potrivească silabele unui text în latină cu notele unei secvențe muzicale. Mai întâi pentru “secvența lui Alleluia” (“ce urmează după Alleluia”), dar tehnica a fost aplicată mai apoi la tot felul de rugăciuni cântate.

Legenda spune că acest călugăr benedictin a compus textul antifonului în timp ce privea pe muncitori care construiau podul din Martinsbruck și care erau obligați să facă adevărate acrobașii pe schele înalte, punându-și astfel viața ăe periscol pentru binele celorlalți. La foarte puțin timp de la creare asa, acest imn antifonic a devenit universal cunoscută în toate mănăstirile Europei.

Ekkehard al IV-lea, biograful călugărilor din St. Gallen, îl laudă pe Notker și spune că a fost un călugăr evlavios “delicat în trup, dar nu în spirit, ezitant în limbaj, dar nu în spirit, avansând cu curaj în domeniile divinului, fiind un instrument al Sfântul Esprit pentru timpul său”.  Notker le Bègue  a scris opera sa literară între 880 și 883. A murit în 912. A fost beatificat în 1512 de către Papa Iulius al II-lea.

Imnul “La mijlocul vieții noastre, suntem ai morții” (Media vita in morte sumus) a fost folosit mult vreme ca un cântec de luptă al cavalerilor cruciați. Într-o versiune germană, acest imn a făcut parte din serviciul de înmormântare, încă din secolul al XIII-lea, și este încă păstrată într-o formă adaptată, abreviată, în ritualul de îngopăciune al Bisericii Catolice. A fost o perioadă când intonarea acestui imn antifonic  ar fi fost interzisă din cauza faptului că se zvonise că ar fi exercitat influențe magice asupra auditoriului.

Potrivit unor documente dețiunte de Ordinul Predicatorilor, acest antifon cântat în timpul  Postului Mare, în 1323,  l-a făcut pe Sfântul Toma d’Aquino să izbucnească în plâns la auzirea textului său.

Sfântul Toma d’Aquino

Călugărul benedictin Jean Claire de Solesmes (1920-2006), specializat în muzicologie, a afirmat că ar fi a descoperit o importantă dovadă în ritualul gallican, conform căreia originea acestui cântec sacru poate fi atribuită liturghiei bizantine. Încă din Evul Mediu timpuriu, din Evul Mediu, antifonul Media vita a fost deosebit de apreciat și practicat de către călugării din Ordinul Predicatorilor. Un document medieval atestă faptul că, în timpul Postului Mare, acest antifon preceda la vecernie cântecul Nunc dimittis.

În Evul Mediu în Germania, această melodie a fost cea a procesiunii, mai ales cu ocazia Zilelor Rugăciunilor. Ăn calendarul liturgic al Tridentinilor, acestea sunt cele trei zile care preced imediat Ziua Înălțării, adică în a 37-a, a 38-a și a 39-a după Paște. Acest termen nu mai este folosit astăzi decât de bisericile catolice, anglicane și unele ortodoxe.Într-un context mai puțin liturgic, cântecul a fost uneori interpretat de credincioși atunci când se punea problema să lupte împotriva musulamnilor sau a dușmanilor Bisericii (contra malefactores ecclesiæ).

Succesul acestui gen liturgic al atifonrofund existențială și mistică a condus istoric la o mare diversificare a genului. Cu excepția antifoanelor în limbi vernaculare, după Conciliul Vatican II, antifoanele sunt asimilate cântecelor gregoriene. Există aproximativ 4.000 de antifoane gregoriene în manuscrise. Majoritatea antifonilor gregoriene au fost prezentate  în volumul III al Corpus Antiphonalium Officii, publicat în 1968 René-Jean Hesbert, care a consultat 800 de manuscrise medievale.

Versiune originală latină :

Media vita in morte sumus

Quem quaerimus adjutorem nisi te, Domine?

Qui pro peccatis nostris juste irasceris

Sancte Deus, Sancte fortis,

Sancte et misericors Salvator,

Amaræ morti ne tradas nos.

 

Varianta 1

In Te speraverunt Patres nostri,

speraverunt et liberasti eos.

Ad Te clamaverunt Patres nostri,

clamaverunt et non sunt confusi.

Sancte Deus, Gloria Patri, et Filio, et Spiritui Sancto:

sicut erat in principio, et nunc, et semper, et in sæcula sæculorum. Amen.

 

Varianta 2

Ne projicias nos in tempore senectutis cum defecerit virtus nostra ne derelinquas nos Domine.

Sancte Deus, Sancte fortis, Sancte et misericors Salvator,

Amarae morti ne tradas nos.

Noli claudere aures tuas ad preces nostras.

Sancte fortis, Sancte et misericors Salvator,

Amarae morti ne tradas nos.

Qui cognoscis occulta cordis parce peccatis nostris.

Sancte et misericors Salvator, Amarae morti ne tradas nos.

 

 

[1] Succesul acestui gen liturgic a condus istoric la o mare diversificare a genului. Cu excepția antifoanelor în limbi vernaculare, după Conciliul Vatican II, antifoanele sunt asimilate cântecelor gregoriene. Există aproximativ 4.000 de antifoane gregoriene în manuscrise. Majoritatea antifonilor gregoriene au fost prezentate  în volumul III al Corpus Antiphonalium Officii, publicat în 1968 René-Jean Hesbert, care a consultat 800 de manuscrise medievale.

[2] Biblioteca acestei abații este una din cele mai bogate și mai vechi din lume, adăpostind manuscrise prețioase. Mănăstirea benedictină Sf.Gall a fost înscrisă în anul 1983 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO

Arată articolul și altora:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *