- Editorial

Silviu Buzan – Calul Troian

Autor: Silviu Buzan

 

Silviu Buzan a absolvit Facultatea de Litere în 1996,  iar în 2006 al Facultatea de Filosofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Printre cărțile publicate “Scara lui Iacob”,  “Pentagon” ,  „Salon șase” și o carte despre experiența trăită în societatea americană “Palmetto 361”.

 

 

Urmăresc de mult timp stiri și reportaje  difuzate de mass media internaționale despre ambarcațiuni ticsite cu imigranți. Unele, improvizate, supra-aglomerate, se scufundă nu departe de coastele Siciliei, înainte de a ajunge la destinație.  Sute și mii de imigranți ajung totuși, aproape fără nici un bagaj,  pe țărmul Italiei. Singurul lucru pe care au reușit să îl salveze acei indivizi a fost o carte: Coranul. Trebuie să recunosc că, pentru un timp, m-a tot urmărit imaginea cu acei sărmani oamenii ajunși într-o țara străină, într-o cultură străină, cu nimic la ei decât cu o carte. Oare ce șansă au ei, ce șanse are cultura lor proprie ai cărei purtători sunt, în fața propriei noastre culturi occidentale?  Mai mult, o altă întrebare apare cu precădere: ce relație se va putea scrie  între cele două lumi?  Noi, ca europeni, suntem în mod particular interesați de raportul dintre islam și lumea europeană.  Înainte de a analiza raportul dintre cele două culturi, trebuie să precizăm de la bun început, că în ambele tabere există mulți indivizi care constituie excepții de la regulă. Ca atare, nu dorim să cădem în păcatul generalizării obtuze. Există  și puncte de convergență  culturală în care se pot regăsi atât majoritatea europenilor cât și majoritatea musulmanilor. Repet: acestea reprezintă, însă, excepția.

Rugăciune colectivă musulmană la Londra, în fața Parlamentului britanic, pentru a-i determina pe politicieni să adopte Sharia.

 

Nu vreau să cădem în capcana retoricii populiste. Prea mult aceast subiect a fost interpretat politicianist și conspiraționist de partide extremiste din Europa. Nu mă pot abține însă să nu mă întreb: ce vrea de fapt Europa? Dorește Europa să impună propriul stil de civilizație – laică prin excelență -,  ea fiind o cultură înțelegătoare față de alteritate, multiculturală, tolerantă și pacifistă?  De cealaltă parte ce dorește  islamul? Fie că vorbim de variante mai dure cum ar fi salafismul  și  wahabismul (sau aparent mai tolerante de genul siiților), toate au de fapt în comun dorința de dominare a  lumii. Cucerirea și dominarea lumii reprezintă pentru Idlam deziderate sacre izvorât tocmai din cartea sa de căpătâi: Coranul. În toate formele de islam se poate găsi la loc de cinste noțiunea de “războiul sfânt” (al jihad) împotriva necredincioșilor. În ultimă instanță, ceea ce Allah propune, potrivit interpretării versetelor din Coran, este următoarea alternativă:  fie orice individ care trăiește pe acest pământ se supune și acceptă să  facă parte din umma (comunitatea globală de musulmani), fie să moară. Această alternativă radicală, privită de europeni ca intolerantă, și, deci, intolerabilă, este privită decarabo-musulmani ca fiind un dat absolut firesc, legitimat divin.  Orice abatere de la ea este interpretată ca fiind un semn de slăbicune și de păcat (kufir). Din perspectiva Islamului,  cu cât ești mai tolerant,  cu atâta ești mai slab, mai decăzut, și demn de dispreț.  Oricât am dori noi, europenii, să evităm  un război cu islamul, islamul se luptă oricum de mult timp cu noi (nu doar cu noi, europenii, ci cu întreaga lume non-musulmană).  De la nașterea acestei religii până în clipa prezentă, atunci când a avut condiții prielnice, islamul a fost tot timpul în ofensivă, și în lipsa unei auto- reforme profunde a acestei religii,  situația va sta în acest fel și pe viitor. În ceea ce o privește, Europa a parcurs un drum lung și dificil până să ajungă să aibă puterea de a fi tolerantă și deschisă. Ea însăși, în trecutul ei mai îndepărtat sau mai apropiat, a avut parte de coșmaruri ale propriei sale intoleranțe: războaie confesională, revoluții, totalitarisme însoțite de conflagrații mondiale. Islamul, religie apărută mai recent față de celelalte religii monoteiste (iudaismul și creștinismul), dezvoltat în alte condiți istorice, nu a parcurs acest drum. Astfel, puterea matură a raționalității și toleranței de care dau dovadă occidentalii este interpretată, eronat și abuziv, drept semn de slăbiciune de către Islamul radical.

În ultimă instanță, ceea ce Allah propune, potrivit interpretării versetelor din Coran, este următoarea alternativă:  fie orice individ care trăiește pe acest pământ se supune și acceptă să  facă parte din umma (comunitatea globală de musulmani), fie trebuie să moară. Această alternativă radicală, privită de europeni ca intolerantă, și, deci, intolerabilă, este privită de arabo-musulmani ca fiind un dat absolut firesc, legitimat divin.  Orice abatere de la ea este interpretată ca fiind un semn de slăbicune și de păcat (kufir). Din perspectiva Islamului,  cu cât ești mai tolerant,  cu atâta ești mai slab, mai decăzut, și mai demn de dispreț.

 

Pentru Europa drepturile omului sunt privite ca fiind ceva de la sine înțeles și universal valabil. În islam aceste drepturi – cu unele excepții – sunt ca și inexistente. Pentru europeni orice individ este important, fiecărui om fiindu-i garantat dreptul să își caute propria fericire, propriul bine.  În islam individul este predestinat și trebuie să se supună orbește unui binelui suprem, “bine” revelat de către învățătura profetului.

Statutul femeii este extrem de diferit în cele două lumi aflate în conflict. Avem, pe de o parte,  o societate occidentală care cultivă încă monogamia că normă și virtute,  care  prevede în texte legislative faptul că femeia este liberă să își aleagă partenerul, că ea poate să urmeze în ideal de educație, și că,  în fața legii,  ea este egală cu bărbatul.  Din păcate, în multe societăți occidentale femeia a primit dreptul la întreruperea sarcinii (la avort). De cealaltă parte, în lumea arabo-islamică avem o lume care modelul poligamiei este funcțional, căsătoriile aranjate par a fi regulă, cu marea majoritate a femeilor având o educație precară. Totodată, fără posibilitatea legală de a face avort. Violența domestică este permisă, uneori chiar încurajată. De fapt, în multe aspecte ale vieții cotidiene femeia are  un statut subuman. Neîncrederea structurală în femeie ne arată însă  tocmai lipsa de încredere în sine  însuși a bărbatului musulman, cât și în alți membrii ai comunității. Prin contrast, în Occident este cultivat modelul femeii libere, preocupată exclusiv de cariera ei, un model care presupune mult mai puțini copii în familie, în contrast cu modelul femeii arabo-musulmane,  înrobită, ținută în frică și ignoranță.

Occidentul a eliberat femeia, i-a lăsat posibilitatea să își actualizeze potențialul uman. Toate acesta au venit însă cu un preț, un preț pe care civilizația bătrânului continent a trebuit și trebuie încă  să îl plătească: decădera demografică. Dacă mai adăugăm la aceasta și un fel de “masculinizare” a femeii prin intermediul feminismului agresiv, precum și, în oglindă, feminizarea,  și culpabilizarea exclusivă a bărbatului alb, ajungem la o realitate pe care nu putem să o ignorăm: civilizația europeană  nu mai este sustenabilă demografic pe termen lung. De la o generație la alta,  popoarele europene înregistrează un declin demografic sever. Acest fenomen va avea pe termen lung consecințe multiple, în diverse domenii. Dacă unii lideri politici europeni se gândesc că pot stopa evoluția acestui fenomen prin acceptarea de valuri de imigranți, atunci reacțiile popoarelor europene nu se vor lăsa prea mult așteptat.

Deocamdată, noi, europenii,  construim ziduri. Ei, musulmanii,  încearcă să le străpungă, să ia cu asalt Occidentul. Noi ne apărăm. Ei ne atacă. Istoria ne-a arătat însă că,  mai repede sau mai târziu, orice zid va cădea, va fi ineficient, iar cel ce se izoleză și se ascunde în spatele zidului este de fapt cel slab, cel ce va pierde (vezi episodul construirii  marelui zid chinezesc, cel al căderii Constantinopolului sau  cel al cedării Liniei Maginot).  Musulmanii fac exact ceea ce le recomanda Cezar romanilor, anume să se apare atacând. Ne aflăm sub asediu. Culturile și societățile europene nici măcar nu recunosc existența unui conflict cu lumea musulmană. Cu toate acestea, războiul culturilor este din ce în ce mai evident. Noi,  europenii, continuăm să îl ignorăm sau chiar să îl negăm. De unde vine această atitudine? Foarte probabil din interpretarea eronată a unor principii fondatoare ale societăților noastre democratice, sau din ducerea în extrem a interpretării.  De fapt, cum pot să recunoască liderii politici europeni așa ceva? Ar fi nedemocratic, ar însemna să atribui unui grup o vină colectivă, ai leza tocmai drepturile  fundamentale ale unor minorități. Ținem neapărat să fim toleranți până la capăt, și hiper-democrați chiar și atunci când ar trebui, de fapt, să intervenim ferm,  cu autoritate, tocmai pentru a apăra principiile democratice. Noi uităm că nazismul a ajuns la putere profitând de toleranța sistemului democratic.Practic, nu avem cum să ne apărăm de un val de imigranți, tratând individual fiecare caz în parte. Totodată, nu putem fi democrați cu oameni care nu înțeleg, care urăsc și care își propun să  distrugă democrația pentru  a o înlocui cu Sharia.

Ne aflăm sub asediu. Culturile și societățile europene nici măcar nu recunosc existența unui conflict cu lumea musulmană. Cu toate acestea, războiul culturilor este din ce în ce mai evident. Noi,  europenii, continuăm să îl ignorăm sau chiar să îl negăm. De unde vine această atitudine? Foarte probabil din interpretarea eronată a unor principii fondatoare ale societăților noastre democratice. Ținem neapărat să fim toleranți până la capăt, și hiper-democrați chiar și atunci când ar trebui, de fapt, să intervenim ferm,  cu autoritate, tocmai pentru a apăra principiile democratice. Uităm că nazismul a ajuns la putere profitând de toleranța sistemului nostru democratic.

 

Culturile și societățile europene nici măcar nu recunosc existența unui conflict cu lumea musulmană. Cu toate acestea, războiul culturilor este din ce în ce mai evident. Noi,  europenii, continuăm să îl ignorăm sau chiar să îl negăm. De unde vine această atitudine? Foarte probabil din interpretarea eronată a unor principii fondatoare ale societăților noastre democratice, sau din ducerea în extrem a interpretării.  De fapt, cum pot să recunoască liderii politici europeni așa ceva? Ar fi nedemocratic, ar însemna să atribui unui grup o vină colectivă, ai leza tocmai drepturile  fundamentale ale unor minorități. Ținem neapărat să fim toleranți până la capăt, și hiper-democrați chiar și atunci când ar trebui, de fapt, să intervenim ferm,  cu autoritate, tocmai pentru a apăra principiile democratice. Noi uităm că nazismul a ajuns la putere profitând de toleranța sistemului democratic.
Mai este un aspect extrem de important, poate chiar hotărâtor. Europenilor le lipsește aceeasi temperatură a credinței religioasă, prin comparație cu adepții Islamului. Europenii au în schimb de partea lor avansul tehnologic. Musulmanii au o credință  trăită aproape fanatic. Nu stau foarte bine la capitolul tehnologie. Când afirm că europenilor le lipsește credința, nu mă refer strict la a crede în dogmele unei religii, ci pur și simplu de a mai crede ,,cu adevarat” în ceva, în propriile lor valorile fondatoare, în ei înșiși,  în propriei lor culturi. Din cauza acestui relativism cultural,  noi am ajuns să credem de toate câte un pic, dar în nimic cu adevărat, în nimic până la capăt. În lumea noastră totul pare că este relativ. Nu mai avem ceva pentru care să merite cu adevărat să crezi și să lupți. Oare câți dintre noi ar fi dispuși să lupte și să moară pentru Uniunea Europeană sau pentru apărarea creștinismului? Cu totul alta este situația în ceea ce privește lumea musulmană. Ei cred nelimitat în ei înșiși, în modelul lor de lume, au dragoste ( față de ei înșiși ) și ură ( față de noi), trăiesc la intensitate și mulți sunt dispuși să lupte și să moară pentru valorile lor. Pe termen lung credința lor va fi mai valoroasă decât avansul nostru tehnologic.

Din cauza relativismului nostru cultural,  am ajuns să credem de toate câte un pic, dar în nimic cu adevărat, în nimic până la capăt. În lumea noastră totul pare că este relativ. Nu mai avem ceva pentru care să merite cu adevărat să crezi și să lupți. Oare câți dintre noi ar fi dispuși să lupte și să moară pentru Uniunea Europeană sau pentru apărarea creștinismului? Cu totul alta este situația în ceea ce privește lumea musulmană. Ei cred nelimitat în ei înșiși, în modelul lor de lume,  și mulți sunt dispuși să lupte și să moară pentru valorile lor.

Cultura lor este vie și viguroasă asemenea unui adolescent cu sângele clocotindu-i în vine. Noi, europenii, părem ajunși la vârsta senectuții, ușor senilizați de ducerea la extrem a multiculturalismului  și a politicilor corecte. Nici măcar nu vrem să vedem că avem o problemă, că ne paște un pericol. Părem că suntem puși într-un război cultural pe care nu  prea știm cum să îl câștigăm. Foarte probabil că,  de acum încolo, vom reuși să câștigăm încă mai multe bătălii politice împotriva Islamului radical. Dar,  dacă nu ne vom trezi, vom pierde în mod inevitabil războiul.

Arată articolul și altora:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *