- Teologie

Fericitul John Henry Newman și epoca sa – tradiție și transformări

Autor: Lucian Todoran

Lucian Todoran este licențiat în religie la King’a College London și are un masterat în dezvoltare internațională la University of Cambridge. A lucrat la Organizația Internațională pentru Migrație,iar din 2013 este consultant în resurse umane.

 

 

 

Conform anunțului Biroului de presă al Sfântului Scaun privitoare la recunoașterea unui miracol ce a avut loc prin mijlocirea Fericitului John Henry Newman[1] procesul înaintează spre canonizarea clericului englez, figură marcantă a istoriei ecleziastice engleze într-o perioadă în care mari transformări s-au grefat în societatea britanică. Beatificarea lui Newman a fost proclamată oficial de Papa Benedict al XVI-lea la 19 septembrie 2010, în timpul vizitei sale în Regatul Unit. Canonizarea sa a fost aprobată oficial de către Papa Francis la 12 februarie 2019 și se așteaptă să aibă loc mai târziu în acest an.

John Henry Newman[2] a trăit într-o epocă marcată de readucerea în prim-plan a trecutului catolic al Angliei și de toleranță față de catolicism. Așa-numita „emancipare” catolică, începută anterior în Irlanda, a avut loc în Anglia la începutul secolului al XIX-lea și a constat în dobândirea de către cetățenii catolici de drepturi civile și politice, dar și de încetarea urmăririi lor de către autoritățile de stat britanice cu măsuri de pedepsire a apartenenței acestora la Biserica Catolică.

Societatea engleză avea adânc înrădăcinată repulsia față de „papistașii” (papists) obligați sute de ani să suporte consecințele propriilor convingeri religioase sau să-și ascundă preoții în compartimete secrete ale clădirilor (priest holes). Dacă în secolul anterior celui în care a trăit Newman, circulau pe străzi gloate în căutare de inexistenți papistași invadatori, în secolul lui Newman anglocatolicii aveau parte din partea coreligionarilor anglicani de orientare protestantă de întreruperi prin zgomot ale liturghiei sau de obiecte aruncate la momentul ridicării ostiei consacrate. Renașterea catolică din Marea Britanie a însemnat acceptarea de către statul britanic, nu fără tulburări, a realității prezenței catolicilor în Anglia și a îndreptățirii catolicilor de a lua parte la viața civilă și politică.

În acest context, viața ecleziastică din Anglia a cunoscut apropieri de Biserica Catolică. Reformarea vieții bisericești engleze, ce a avut ca efect îndepărtarea de doctrina și practica protestantă calvină – prevalentă odată cu domnia Reginei Elisabeta I și cu arhiepiscopatul lui Thomas Cranmer în Caterbury, în secolul al XVI-lea -, avusese loc și în secolul al XVIII-lea – odată cu mișcarea laudiană ce poartă numele Arhiepiscopului de Canterbury William Laud. Totuși, de această dată, emanciparea catolică a dus nu doar la redescoperirea sau păstrarea practicilor și a credințelor de dinante de Reforma lui Henry al VIII-lea, ci la convertiri la catolicism sau la folosirea cărților de cult ale Bisericii Romane.

Acestă apropiere s-a realizat eminamente prin Mișcarea de la Oxford (The Oxford Movement)[3], ce a constat într-un grup de intelectuali ai Bisericii Anglicane. Munca de investigare a fundamentelor propriei religii s-a concretizat în publicarea de către acești clerici a zeci de scurte eseuri în colecția Broșuri pentru Vremurile de Acum (Tracts for the Times). Cel mai prolific autor al acestor aproape o sută de broșuri a fost chiar John Henry Newman. Deși intenția clericilor a fost reformarea Bisericii Anglicane, parte din ei, precum Newman și Henry Edward Manning, au sfârșit drumul de căutare prin convertirea la catolicism. Alții, precum Edward Pusey și John Keble, au rămas fideli Bisericii Anglicane, contribuind la dezvoltarea, deși nu la inițierea, așa-numitei identități anglocatolice din Biserica Anglicană, ce împărtășește riturile Bisericii Catolice și teologia catolică.

John Henry Newman, cel mai activ dintre „tractarieni”[4], după o perioadă de turbulență interioară, a conchis că glasul conștiinței îl îndeamnă să devină catolic. Departe de a fi credul, Newman, rector al Bisericii Fecioarei Maria, biserica Universității Oxford, și, mai apoi, autor al unui tratat de logică a limbajului – Gramatica adeziunii, A Grammar of Assent -, a ajuns la concluzia convertirii sale – așa cum se deduce din autobiografia sa intitulată Replică privitoare la propria viață (Apologia pro vita sua) – după o reflecție detaliată asupra credințelor Bisericii Anglicane, reflecție îngemănată cu onestitate intelectuală și cu acceptarea implicațiilor reflecției, oricare ar fi ele. Convertirea i-a dat liniștea interioară pentru a putea spune „[o]dată ce am devenit catolic, cu siguranță nu mai am să povestesc o dezvoltate ulterioară a opiniilor mele religioase” (Apologia pro vita sua, partea a VII-a); pentru Newman, convertirea a reprezentat sfârșitul drumului căutărilor. A început, însă, dificila acomodare cu oamenii Bisericii Catolice, dar și fructuosa sa activitate în mediile catolice din Anglia și Irlanda.

Newman a reprezentant deschiderea timpurilor moderne pentru vechea tradiție, o dovadă vie a faptului că strădania personală aduce transformări. Fără a se ignora erudiția sa, Newman a fost implicat în evenimentele zilelor sale, fiind primul rector al primei universități catolice din Irlanda, University College Dublin; anterior, proiectul unei episcopii comune anglicano-luterane la Ierusalim fusese evenimentul contemporan care l-a adus la „începutul sfârșitului”, așa cum se confesează doctrinar rigurosul Newman în Apologia pro vita sua, la finalul părții a cincea, punând în abis părăsirea de către el a Bisericii Anglicane.

Înmormântarea cardinalului John Henry Newman

Produs al unei societăți care se schimba înspre toleranță religioasă, John Henry Newman, prin convertirea sa, nu a făcut decât să revină în aceeași societate în care catolicismul nu a încetat să existe atât prin influxul de irlandezi catolici, cât și prin englezii catolici din grupul mai larg al așa-numiților recusants, adică cei care refuzau, sub pedeapsa amenzii, să participe la slujbele Bisericii Anglicane, așa cum făceau așa-numiții conformists care își asigurau, astfel, accesulul la drepturi civile și politice și evitau impunerea unei amenzi.Viața și contextul în care a trăit John Henry Newman face clar faptul că societatea umană se schimbă, dar și că o constantă în istoria țării cardinalului Newman e reprezentant de catolicism, catolicism astăzi transformat de imigranții catolici veniți din întreaga lume în Marea Britanie, aducând tradiții și așteptări noi. Căci catolicismul are capacitatea de a se adapta și reinventa, chiar dacă, în cuvintele Evangheliei după Matei, portae inferii non prevalebunt.

 

_________________________________________________________________

[1] (https://press.vatican.va/content/salastampa/en/bollettino/pubblico/2019/02/13/190213b.html),
[2] John Henry Newman (1801-1890) a fost un teolog britanic convertit la catolicism, iar în 1845 devenit cardinal al Bisericii Catolice. A fost beatificat de Biserica Catolică la 19 septembrie 2010. Teolog specialist în cristologie, este una dintre figurile majore ale catolicismului britanic, împreună cu Henry Edward Manning și Ronald Knox. Lucrările sale despre Sfinții Părinți îl conduc la analizarea rădăcinilor creștine ale anglicanismului. Acest studiu progresiv îl conduc la apărarea independenței anglicanismului față de statul britanic, sub forma unor « manifeste ». Astfel, ia naștere Mișcarea de la Oxford, Newman fiind unul dintre principalii actori ai mișcării. Continuând cercetările, ajunge să se convertească la catolicism, pe care îl vede, de acum încolo, drept confesiunea cea mai fidelă rădăcinilor creștinismului. John Henry Newman a exercitat o influență considerabilă aupra tuturor intelectualilor catolici, îndeosebi asupra autorilor veniți din Anglicanism. Pentru Xavier Tilliette, el apare ca «o mare personalitate aparte, un fel de lumânare pascală în Biserica Catolică a secolului al XIX-lea». Operele sale, dintre care Gramatica Asentimentului și Apologia Pro Vita Sua, constituie referințe constante la scriitori ca G. K. Chesterton, Evelyn Waugh sau Julien Green, dar și pentru teologi și filosofi ca Avery Dulles, Erich Przywara și Edith Stein, care a tradus în germană lucrarea sa Ideea de Universitate.
[3] Mișcarea Oxford a fost o mișcare a membrilor Bisericii Angliei, care în cele din urmă sa dezvoltat în anglo-catolicism. Mișcarea, al cărei devotament inițial a fost cea mai mare parte asociată cu Universitatea din Oxford, a susținut restaurarea unor tradiții creștine mai vechi de credință și includerea lor în liturghia și teologia anglicană.  Depții Mișcării de la Oxford au crezut că anglicanismul este și va fi una dintre cele trei ramuri ale Bisericii Unice, Sfinte, Catolice și Apostolice.
[4] Adepții Mișcării de la Oxford au fost cunoscuți și sub numele de Tractarieni, după seria de articole publicate între 1833 și 1841 în «Tracts for the Times».

Arată articolul și altora:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *