- Catolicismul azi, Editorial

Enciclica “Humanae Vitae” – denunțarea voinței de dominare tehnologică asupra corpului uman

Autor: Bogdan-George Rădulescu

Bogdan-George Rădulescu este eseist și analist politic. Doctorand în științe politice UBB Cluj. Licențiat al Facultății de Litere  la Universitatea București. Master în filosofie moral-politică la Facultatea de Filosofie din cadrul aceleiași universități. Autorul cărții “Pentru o nouă dreaptă” (Editura Dacia, 2002), carte prefațată de teologul și diplomatului român Teodor Baconschi. Experiență în presă scrisă și audio-vizuală de peste două decenii. Fost corespondent la Londra și Bruxelles pentru Radio Romania. A publicat articole și studii în România Liberă, Cotidianul, Cadran politic și Observator militar.

 Humanae Vitae” pe fundalul entuziasmului tehno-științific și al revoluției sexuale

2018: anul în care unii  au sărbătorit două secole de la nașterea lui Karl Marx, iar alții 50 de ani de la revolta studenților francezi din mai 1968. Puțini își mai amintesc însă că 1968 este și anul apariției unui document extrem de important al Bisericii Catolice. Contextul istoric, politic și, mai ales, teologic, în care apare Enciclica “Humanae Vitae” este unul total defavorabil ei. Epoca este una a accelerării tehno-științifice în Occident, generată în special și de competiția între lumea liberă și lagărul socialist în plin război rece. Moravurile tindeau spre o mai mare liberalizare, iar educația în lumea occidentală se orientează către imperativul permisivității. Revoltele studențești din mai 1968 din Paris, puternic influențate de variantele  ideologiei comuniste (printre manifestanți existau grupuri de admiratori ai lui Marx, Troțki, Mao și Che Guevara) aveau printre sloganurile strigat pe baricadele ridicate în stradă, în timpul confruntărilor violente cu forțele de poliție, unul care devine emblema morală a generației de tineri din această  perioadă: „Il est interdit d’interdire!” (“Este interzis să interzici..!”). Orice regulă impusă de vreo autoritate (părintească, profesorală, politică sau bisericească) trebuia repudiată.

Propagandă pro-comunistă a studenților francezi pe zidurile Universității Sorbona din Paris în mai 1968

În Statele Unite, contra-cultura hippie era la apogeu. Mișcarea hippie a fost o mișcare politică și culturală de tip colectivist, inspirată din filozofiile orientale (în special de cea  indiană), din modelel păgânismului indo-european. În cadrul ei tineri abordau o atitudine nonconformistă, creând comunități proprii, bazate pe preferința pentru muzica rock psihedelic, pentru promiscuitate sexuală (sex în grup, schimbare voluntară de parteneri în timpul actului sexual), pentru folosirea de droguri precum hașiș și LSD. Susținători ai socialismului, adepți ai „păcii”, tinerii din gereația hippie au fost folosiți de Uniunea Sovietică în lupta ideologică împotriva Statelor Unite ale Americii, respectiv pentru masivele demonstrații în stradă împotriva războiului din Vietnam.

Pe un astfel de fundal moral și geopolitic, Biserica Catolică nu a fost scutită de undele de șoc ale seismului. În interiorul Bisericii Catolice, la numai trei ani de la adoptarea Conciliului Vatican II (nu trebuie uitat că Paul al VI-lea s-ar fi dorit un continuator al tezelor moderniste adoptat de predecesorul său Papa Ioan al XXXII-lea) atitudinea unor cardinali față de documentul promulgat de Paul al VI-lea este una extrem de critică. Enciclica „Humanae Vitae” promulgată de Papa Paul al VI-lea are substitlul “Cu privire la căsătorie și controlul nașterilor“. Titlu enciclicei corespunde primelor două cuvinte ale versiunii latine a textului, care începe cu formularea: “Humanæ vitæ tradendæ munus gravissimum“, adică “Datoria extrem serioasă  de a transmite în continuare viața umană“. Față de avântul modernist inițial al papei, enciclica “Humanae Vitae” este văzută de unii înalți prelați de la Vatican ca un pas înapoi și ca o refugiere în argumente considerate prea tradiționaliste.

Dacă inițial Papa Paul al VI-lea considera că, prin continuarea pozițiilor predecesorului său, Ioanl al XXXII-lea, în spiritul Consiliului Vatican II reprezintă o suficientă deschidere a Bisericii Catolice față de spiritul timpului, ulterior el avea să constate că unii înați prelați catolici de la Vatican și din Europa s-au lăsat fie seduși de cântecul de sirenă al progresului tehno-științific (epoca de debut a tehnologiilor spațiale, a primilor pași în domeniul geneticii, a realizărilor în industria farmaceutică), fie prea atrași de efervescența dezbaterilor ideologice de la sfârșitul anilor 60 (revoluția sexuală, apariția curentelor ecologiste, a multitudinii de orientări de stânga și exterma stângă în Franța, a freudo-marxismului în Statele Unite).  Teologia eliberării din America Lantină începea să producă idei și viziuni care se doreau o nouă “teologie” hibrid, o sinteză bizară între teze ale ideologiei marxiste și unele teze din doctrina socială a Bisericii Catolice.

 

Demonstrație la Paris a studentelor și profesorilor univresitari francezi în favoarea contracepției și avortului gratuit 1968

Imediat după Conciliul Vatican II, un nou curent modernist local apare în sânul catolicismului olandez. La 4 octombrie 1966 este publicat așa-numitul “Catehism olandez”. Documentul, publicat sun titlul sub titlul “Nieuwe Katechismus” de către Conferința Episcopală din Olanda, se dorea unul chiar mai revoluționar în spirit decât gândirea teologilor catolici care au contribuit la redactarea Conciliului Vatican II. “Catehismul olandez” este elaborat  din perspectiva unui raționalism optimist, bazat pe anumite argumente decontextualizate din Biblie. “Nieuwe Katechismus”,  elaborat de episcopii catolici olandezi, este  în parte influențat de teologi catolici precum Edward Schillebeeckx și Pierre Teilhard de Chardin. Documentul cere o mai mare deschidere a Bisericii Catolice față de ecumenism, față de știință și ecologie, față de ideea de protecție a animalelor. Acest catehism a făcut obiectul unui dezacord major între Curia Romană și Episcopia olandeză. “Catehismul olandez” este criticat pentru reprezentarea imperfectă și incompletă a doctrinei Bisericii Catolice. Documentul a fost supus examinării de o comisie cardinală înființată chiar de Papa Paul al VI-lea. Comisia conchidea: “În această publicație, se spune multe lucruri care sunt fie total contrare credinței, fie formulează adevărurile credinței într-un mod atât de ambiguu, încât fiecare poate să le înțeleagă în felul său, indiferent dacă corespund sau nu credinței“. Comisia înființată de Papa Paul al VI-lea denunță abateri grave de interpretare a dogmei în privința virginității Maicii Domnului, a păcatul original, a Euharistiei, a problemei existenței îngerilor, a unor teze privind crearea sufletului și caracterul său spiritual și nemuritor. Comisia a acuzat textul “Catehismului olandez” are “obiectivul de a înlocui, în cadrul Bisericii, o ortodoxie cu o alta, de a încerca să impună o ortodoxie modernă în locul unei ortodoxii tradiționale[1]. Total inacceptabile au fost considerate două poziții din textul “Catehismului olandez”: modul de prezentare a protestantismului și problema controlului nașterilor (fie prin privirea mult prea îngăduitoare a episcopilor liberali olandezi față de practica avortului, fie prin încurajarea pilulei contraceptive).

Enciclica – un duș rece peste entuziasmul minților teologice seduse de spiritul epocii

Într-un astfel de peisaj tulbure al epocii, Enciclica “Humanae Vitae” vine ca un duș rece peste entuziasmul fără măsură al minților teologice seduse de spiritul epocii de “eliberare” și „emancipare” din Occident, în special în sfera moravurilor sexuale, a relațiilor de tip erotic, în privința procreării libere în afara unui context moral constrângător. Encliclica a reafirmat învățătura tradițională a Bisericii Catolice privind dragostea între cei căsătoriți, responsabilitatea parentală față de orice nou copil adus pe lume, precum și respingerea majorității formelor de contracepție artificială. În formularea învățăturii sale, Papa Paul al VI-lea a explicat de ce nu a acceptat concluziile Comisiei Pontificale privind Controlul nașterii stabilite de predecesorul său, Papa Ioan al XXIII-lea.

Întâlnire dintre cardinalul polonez Karol Wojtyla (viitorul Papă Ioan Paul al II-lea) și Papa Paul al VI-lea în 1966

În această enciclică, Magisteriul subliniază faptul că doctrina Bisericii despre căsătorie se bazează pe „legătura inseparabilă, voită de Dumnezeu, între cele două momente ale actului conjugal – cel al unirii și procreării – legătură de care omul nu se poate rupe din proprie inițiativă”. Soților li se cere să își conformeze comportamentul cu intenția creatoare a lui Dumnezeu. Papa insistă și asupra conceptului de “paternitate responsabilă“, care necesită intervenția rațiunii și a voinței.  Papa exprimă doctrina Bisericii Catolice cu privire la contracepția artificială: “În conformitate cu aceste puncte fundamentale ale concepției umane și creștine despre căsătorie, trebuie să declarăm încă o dată că este absolut necesar să excludem, drept mijloc legal de reglementare a nașterilor, întreruperea directă a procesului de generare deja început și, mai presus de toate, a Avortului, dorit și obținut direct din libera voință a omului, fie el și din motive terapeutice. De asemenea, trebuie exclusă, așa cum a afirmat în mod repetat Magisteriul Bisericii, sterilizarea directă, fie ea perpetuă sau temporară, atât la bărbați, cât și la femei[2]. Enciclica încurajează totuși utilizarea metodelor naturale de control al nașterilor.

Filosoful american Ralph M. McInerny, scria în cartea sa “What Went Wrong With Vatican II – The Catholic Crisis Explained[3]: “În 1985, confuzia între autorități care a urmat publicării celei mai faimoase enciclice a lui Paul al VI-lea a devenit practic instituționalizată. Pe de o parte, există Magisteriul, reprezentat de Papă și Episcopi; pe de altă parte, teologii care s-au considerat a fi un al doilea Magisteriu rival” . Specialiștii în istoria Vaticanului[4] au remarcat faptul că la vremea elaborării ei, cardinalul Karol Wojtyla, ulterior ales Papă, sub numele de Ioan Paul al II-lea, ar fi jucat un rol determinant în publicarea finală a Enciclicei „Humanae Viate”.

Adevărata miză a documentului:

denunțarea voinței omului modern de dominare tehnologică asupra corpului uman

Ar fi o eroare să reducem conținutul enciclicei la o atitudine catolică tradiționalistă față de metodele contraceptive artificiale puse în circulație de noile descoperiri în industria farmaceutică a epocii. După cum bine observa specialista americană Helen Alvaré, “Humanae Vitae” critică, din perspectivă teologică și etică, o anumită voință de putere a omului modern care urmărește de fapt o dominare tehnologică asupra corpului uman, precum și trufia creaturii de a se substitui Creatorului, de a deveni “stăpâna izvorului vieții”. Tot  Helen Alvaré  pune în evidență faptul că, prin această enciclică, Papa Paul al VI-lea a intuit că trupul uman (considerat templu al Duhului Sfânt) va ajunge să fie tratat într-o zi drept simplă materie manipulabilă în mâinile omului. Nu trebuie uitat că secolul XXI vine și el cu fantasma “filosofiei” transumaniste. Corpul uman reconstituit cu proteze tehnologice și poate supraviețui morții prin memoria stocată digital. În filosofia transumanistă, imaginea omului este cea a unei entități modulare, interșanjabile, în care componente naturale umane sunt înlocuite cu cele electronice. Totodată, adaugă Alvaré, punctul nodal al enciclicei îl constituie problema felului în care modernitatea a ajuns să conceapă iubirea: “Enciclica vorbește totodată în mod pozitiv, poate chiar exagerat de pozitiv, despre legătura dintre bărbat și femeie. Documentul a pus în evidență importanța acestei legături pentru propria lor fericire, pentru înțelegerea pe care ei o capătă odată cu această legătură a lor, pentru modelarea lumii sociale după modelul unei iubiri fidele, permanente și fecunde. Cu alte cuvinte, spune enciclica, dragostea între bărbat și femeie ar putea oferi propriului lor cuplu,  și pe urmă lumii din jur, o înțelegere – o întrezărire – a felului în care Dumnezeu ne iubește, precum și a chipului în care noi ar trebui să ne iubim unii pe alții. Și toate acestea să le facem într-o manieră foarte catolică, implicând atât trupurile, cât mai ales mintea și inima[5]. În lumina acestei enciclice, care și-a atras adversari atât în interiorul Bisericii, cât și din afara ei, ne dăm seama cât de deformat poate fi văzută iubirea prin lentila exceselor modernității și, ulterior, ale  post-modernității, privită aproape în  exclusivitate ca o iubirea subsumată conceptului  de emancipare totală a individului.

Filosofia transumanistă prezintă  imaginea omului ca pe cea a unei entități modulare, interșanjabile, în care componente naturale umane sunt înlocuite cu cele electronice.

Această abordare sugerează că iubirea în epoca modernă aduce individului o cantitate mai mare de libertate. Primul mare pas făcut în vederea unei astfel de “eliberări” a iubirii a fost cel al ruperii de izvoarele sale divine. Devenit o afacere mundană, sentimentul ca atare începe să fie plasat de omul modern în afara  contextului inefabil al tainei, considerat nedigerabil de către atotputernica rațiune umană. Începe apoi subminarea progresivă a sacramentului căsătoriei. Este denunțat faptul că ceea ce este denumit drept “căsătoria tradițională” ar fi o legătură bazată pe o ierarhie puternică și insuportabilă din perspectiva egalitarismului modern: bărbatul este capul familiei, împărțirea responsabilităților impuse de rolurile sociale și de gen (bărbatul este un susținător de familie care câștigă bani, femeia este o femeie de casă care se ocupă de gospodărie. Ceea ce îi plictisește pe moderni este faptul că o asemenea relație matrimonială nu corespunde ideologiei progresului. Nu schimbă rolurile, nu se transformă zilnic, nu acceptă relativizarea genurilor.  O astfel de căsătorie prezintă marele dezavantaj că este reglementată de obiceiurile tradiționale. Mai mult. Ajunge să plictisească pentru că se presupune că o astfel de căsătorie tradițională trebuie să dureze până la moartea soților. În schimb, căsătoria modernă are un caracter liber și emancipator. Se bazează pe o relație rațională, stabilită între indivizi egali. Aceștia înpărtășesc în mod liber și independent responsabilitățile între ei. Femeia își poate asuma sarcinile bărbatului, iar soțul pe cele ale soției. Frontiera de gen se atenuează atât de mult, încât, până la urmă, după două secole de emacipare modernă,  modelul asexuat al relației  cuprinde și dinamica de cuplu.  Fara angajamente morale si sentimentale vizând eternitatea. Partenerii căsătoriei moderne sunt liberi să pună capăt relației lor în orice moment. Niciun Dumnezeu nu poate pune stavilă tipurilor de negociere între cei doi parteneri. Plasticitatea căsniciei moderne poate face abstracție nu doar de sistemul de referință transcendent, denunțat ca retrograd, primitiv și iluzoriu (faimosul adagiu marxist “religia este opium pentru popor”), ci chiar de complementritatea naturală a sexelor. Apare ideea că  într-o “căsătorie” pot exista parteneri egali și de același sex.

“Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit” (Întâia Epistolă către Corinteni a Sfântului Paul, Cap. 13, ver. 8)

Modernitatea are pretenția de a seculariza iubirea. A golit-o de conținut metafizic iudeo-creștin. Iubirea nu mai reprezintă un mister divin și niciun scop ultim al creației dumnezeiești. Poate fi transformată într-un obiect de studiu la microscop. Poate fi prescrisă ca rețetă pentru atingerea satisfacției individuale. Afectele pot fi explicate simplist prin formule bio-chimice, sau, un pic mai sofisticat,  prin psihologie si psihanaliză. Iubirea decade din statutul ei spiritual pentru a deveni o simplă reflexie a mecanismelor biologice. Iubirea începe să se confunde cu libidoul.

De-spiritualizarea iubirii în epoca modernă a masificării este însoțită de o re-naturalizare a ei. Elevarea sufletului prin iubire cedează locul eliberării totale a instinctului sexual. Ars erotica este redusă la o scientia sexualis. Odată cu tratarea iubirii din  perspectiva progresului științei, și în special din cea strictă a igienei sexuale în lumea modernă industrializată, constatăm că munca obsesivă a unor activiști celebrii în domeniul controlului nașterilor (birth control, family planning) și al hedonismului de masă  (garantarea plăcerilor sexuale eliberate de povara   spaimei față de accidente reproductive) demonstrează un soi de patos ingineresc în administrarea eficientă a aparatului reproductiv al omului. Maxim de plăcere, cu maxim de eficiență, cu minim de responsabilitate.

 

 

 

 

[1] Sandro Magister, Le Credo de Paul VI. Qui l’a écrit et pourquoi ? , în revista L’Espresso, 06/06/2008

[2] Paul VI, Encyclique Humanae vitae, 1968

[3] Dr. Ralph M. McInerny, What Went Wrong With Vatican II – The Catholic Crisis Explained, Sophia Institute Press, capitolul V, 1998

[4] George Weigel, Witness to Hope, HarperCollins, 2001

[5] Helen Alvaré, The legacy of Humanae Vitae at 50 years, Catholic Standard, Archdiocese of Washington, July 26, 2018

Arată articolul și altora:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *