- Editorial

DREAPTA versus STÂNGA – evoluţia noţiunilor văzută prin prisma unei istorii a mentalităţilor

Bogdan-George Rădulescu este eseist și analist politic. Doctorand în științe politice UBB Cluj. Licențiat al Facultății de Litere  la Universitatea București. Master în filosofie moral-politică la Facultatea de Filosofie din cadrul aceleiași universități. Autorul cărții “Pentru o nouă dreaptă” (Editura Dacia, 2002), carte prefațată de teologul și diplomatului român Teodor Baconschi. Experiență în presă scrisă și audio-vizuală de peste două decenii. Fost corespondent la Londra și Bruxelles pentru Radio Romania. A publicat articole și studii în România Liberă, Cotidianul, Cadran politic și Observator militar.

Nu putem surprinde pe deplin semnificaţia diviziunii dreapta / stânga fără un recurs la perspectiva istorică, adică fără să analizăm evoluţia acestor noţiuni prin prisma unei istorii a mentalităţilor. Ca şi stânga, dreapta a fost marcată decisiv de spiritul Iluminismului. Dacă stânga este chiar rodul raţionalismului iluminist, dreapta se defineşte, printre altele, prin raportarea în chip negativ la ideologia Aufklärungului, dorindu-se o contrareplică forte a acesteia. Astfel, încă de la originile ei, prin raportare la stânga, strategia dreptei a fost una de „recuperare” a unei ordini a trecutului non-modern, a unei ordini care ţinea de spiritul feudal. Încă de la sfârşitul secolului XVIII, teoreticienii dreptei contra-revoluţionare au atacat conceptele lansate de Revoluţia franceză. De atunci, gânditorii de dreapta au amendat constant, fiecare în felul său, şi pe înţelesul lumii şi timpului său, tot ceea ce ei considerau ca fiind opus ordinii fireşti, organice şi tradiţionale a Creaţiei lui Dumnezeu, ordine pe care doreau cu orice preţ să o conserve.

Prin timp, dreapta şi stânga s-au diferenţiat între ele nu atât prin anumite idei radical diferite, cât prin feluri radical opuse de a interpreta aceleaşi idei. Ideile în sine, neutre din punct de vedere ideologic, constituie un repertoriu comun al gândirii omeneşti, situabil dincolo de dreapta şi de stânga, indiferent că era vorba de libertate, egalitate, naţionalism, progres, ordine, justiţie socială sau politică europeană. Maniera în care au fost tratate prin timp aceste idei, accentele deosebite plasate în dezbaterile din jurul acestora, precum şi încărcătura semantică atribuită noţiunilor enumerate mai sus, au constituit de-a lungul istoriei criteriile fundamentale de diferenţiere între viziunile de dreapta şi cele de stânga.

Dreapta/Stânga:

de la o distincţie pur spaţială la antagonismul între două atitudini diferite în faţa vieţii

La 28 august 1789, Stările Generale, reunite în hemiciclul Adunării Constituante din Salle du Manège de la Tuileries, a avut loc o dezbatere pe tema dreptului de veto al regelui. Dezbaterea urmărea să stabilească dacă, în regimul unei monarhii constituţionale, pe cale să se instaureze, monarhul ar putea să dispună sau nu de un drept de decizie superior suveranităţii naţionale; cu alte cuvinte, dacă regele dispune de o putere superioară celei a reprezentanţilor poporului. Din pură întâmplare, în sala Adunării Constituante, partizanii dreptului de veto regal s-au plasat atunci la dreapta preşedintelui acestui for, în timp ce contestatarii acestui drept s-au situat la stânga. A luat naştere, astfel, distincţia dreapta / stânga, o distincţie, la început, pur spaţială. Ulterior, ea s-a convertit într-un binom simbolic care exprima antagonismul a două atitudini radical diferite în faţa vieţii şi, implicit, a politicii.

Cei de la dreapta preşedintelui apărau prerogativele regale sau ceea ce astăzi am numi puterea executivă, fiind partizanii ideii că monarhul are ultimul cuvânt în materie legislativă. Cei de la stânga, grupaţi sub stindardul „suveranităţii poporului”, au dorit să pună pe primul plan acest tip nou de suveranitate prin abolirea suveranităţii de drept divin a monarhului. Disputa a durat aproximativ trei ani, până în 1791, iar, între timp, dreptul de veto al regelui în materie de legislativ nu a fost complet abolit, ci doar suspendat.

28 august 1789 – Stările Generale, reunite în hemiciclul Adunării Constituante din Salle du Manège de la Tuileries.

Între clasa aristocratică, în care se găseau latifundiari, strânşi în jurul unor valori medieval-religioase şi cavalereşti, şi aşa numita „stare a treia”, formată din manufacturieri, din intelectualitatea burgurilor şi din negustorii care aveau ca simbol al emancipării lor sociale doar banul, exista, înaintea unui conflict de interese materiale (explicaţia marxistă), un conflict între viziuni existenţiale diferite. Cei de la dreapta şi cei de la stânga erau purtătorii unor viziuni diferite asupra vieţii. Acest binom simbolic dreapta / stânga s-a răspândit progresiv în toată viaţa politică a Europei secolelor XIX şi XX. În spatele acestei diviziuni spaţiale între dreapta şi stânga, noţiuni care vor căpăta treptat rangul de categorii metafizice, au stat, deci, dintru început, două poziţii tranşante, care au avut la bază viziuni perfect antagonice despre autoritatea politică.

Iniţial, dreapta radicală sau „dreapta integrală” (cum a numit-o René Rémond) desemna cercurile monarhiştilor contra-revoluţionari. Aceştia nu numai că refuzau subordonarea puterii regelui faţă de puterile reprezentanţilor aleşi, învestiţi să reprezinte poporul în Adunarea Constituantă, dar contestau total legitimitatea revoluţiei. Acest, să-i spunem, „partid regalist” al dreptei absolute (deşi, la acea vreme, nu exista încă noţiunea consacrată de partid politic, aşa cum o cunoaştem noi astăzi) au susţinut cu fervoare poziţia regelui, la 23 iunie 1789, în faţa Adunării Constituante, atunci când monarhul a respins categoric orice proiect de Constituţie care ar fi avut ca scop final instaurarea unei societăţi egalitare pe ruinele societăţii de tip medieval a stărilor sau a ordinelor (la société d’ordres), deci a unei comunităţi politice ierarhizate pe baza unor principii non-egalitare.

Dreapta absolută urmărea în acea epocă menţinerea cu orice preţ a puterilor monarhice şi ale clerului în faţa presiunilor crescânde exercitate de cei care se auto-proclamaseră, pe baricadele Revoluţiei, „reprezentanţii naţiunii”. Această dreaptă absolută va reprezenta, peste timp, arhetipul politic european al tuturor dreptelor autoritare, centrate în jurul unor figuri carismatice. Într-o anumită măsură, dreapta autoritară din secolul XX a reeditat, în climat modern, principiile dreptei absolute contra-revoluţionare. Prin acordarea priorităţii vetoului regal faţă de deciziile Adunării Constituante, deci accentuând primatul puterii executive faţă de cea legislativă, dreapta absolută a devenit avatarul oricăror atitudini politice care pun decizia unei autorităţi indivizibile, a cărei legitimitate provine din surse transcendente, deasupra unui for popular care ar fi învestit să ia decizii în locul monarhului.

Dihotomia reacţiune / progres.

Dreapta absolută va constitui un grup politic, dar şi social, calificat de stânga progresistă drept „reacţionar”. Eticheta îi va fi atribuită de o stângă ce îi va reuni pe cei care urmăreau progresul social prin instaurarea egalităţii între toţi indivizii. Stânga radicală, în interiorul căreia se grupau iacobinii, era compusă din republicani fanatici, din socialişti utopici, din gânditori iluminişti, dar şi din anarhiştii ostili exercitării oricărei autorităţi politice. Toţi doreau cu ardoare, fie şi prin violenţă de masă, instaurarea unei societăţi egalitare, visul lor comun părând a fi reîntoarcerea umanităţii la comuna primitivă: „Iacobinii doreau nivelarea socială în numele egalităţii, nihilismul în numele libertăţii, şi puterea, totală şi absolută, în numele poporului. Revoluţia americană căutase libertatea în numele unor americani vii, în carne şi oase, şi a tradiţiilor şi obiceiurilor acestora. Revoluţia franceză, însă, nu se arăta interesată de cei în viaţă – de ţărani, de burghezie, de preoţi sau de nobili – ci mai degrabă de o specie de oameni pe care conducătorii Revoluţiei sperau să o poată crea prin educaţie, prin forţa convingerii şi, dacă era nevoie, prin forţa brută” (Robert Nisbet, Conservatorismul, Editura DU Style, Bucureşti, 1998, p. 31).

În timp ce dreapta contra-revoluţionară apăra ordinea naturală a lumii, aşa cum a ieşit din mâinile Creatorului, orientându-şi politica în funcţie de datul natural şi îndelung experimentat al vieţii, stânga revoluţionară manifestă, odată cu Revoluţia franceză, primul ei puseu violent totalitar. Ea începe procesul de ajustare a lumii la o utopie: construirea unei societăţi perfect artificiale, prin calculul raţional al omului. De la republica perfectă a egalilor imaginată de Voltaire şi falansterul fourierist, până la ferma lui Tolstoi şi gulagul lui Stalin, toate proiectele de inginerie socială ale stângii revoluţionare iacobine au fost animate de acest delir pseudo-creaţionist, de „fabricare” a unei lumi mai bune, a unui paradis terestru creat de mâna omului.

Dihotomia unitate / diversitate

Unitate / diversitate: un alt binom conceptual care a delimitat prin timp dreapta de stânga. Încă de la sfârşitul secolului XVIII, stânga pleda pentru unitatea întregii umanităţii, iar în interiorul societăţilor, unde credea că aduce progresul, viziunea ei era una reducţionistă, ostilă diversităţii. Democraţia egalitară pe care o dorea impusă în întreaga lume trebuia să uniformizeze social, orice apel al dreptei la menţinerea diversităţii fiind perceput ca o pledoarie indirectă pentru inegalitate socială şi pentru menţinerea privilegiilor materiale. „Stânga a considerat că orice formă de diversitate – lingvistică, juridică, de obiceiuri – reprezintă o insuficienţă democratică, ba, mai mult, o ameninţare la adresa democraţiei. Pentru ea, cei care militau pentru diversitate, aparţineau forţelor trecutului, fiind nostalgicii fideli Vechiului Regim. Regionalismele, ataşamentul faţă de micile „patrii” locale, faţă de vechile provincii cu tradiţiile lor seculare, erau considerate de ea drept concepţii reacţionare.”(René Rémond, Droite-Gauche: où est la différence?, în numărul special din revista L’Histoire, nr. 162, ianuarie, 1993, p. 28.)

Dreapta nu s-a confundat totalmente cu reacţiunea, cu grupul celor care se opuneau schimbărilor sociale. Mai ales în etapele ulterioare şi succesive Revoluţiei franceze, a apărut şi o dreaptă moderată, numită şi liberală. (8 n.a. liberală nu în sensul ideologiei economice liberale, în accepţiunea ei de astăzi, ci în cel de partizană a ideii de acordare a unor libertăţi cetăţenilor. Astfel, dreapta moderată s-a poziţionat altfel decât dreapta radicală contra-revoluţionară; ea apărea ca o dreaptă care accepta, deci, anumite reforme ale aparatului politic şi ameliorarea condiţiilor sociale). Adepţii săi se recrutau din rândurile aristocraţiei tolerante faţă de revendicările populare, dar şi din rândurile burgheziei educate. Ei erau favorabili instaurării unei monarhii constituţionale, seduşi de posibilitatea concilierii regalităţii cu democraţia parlamentară. Dreapta moderată urmărea perpetuarea principiului monarhiei ereditare, dar în condiţiile în care ar fi existat mecanisme care să pună capăt abuzului de privilegii conferite prin naştere. Ea mai dorea împăcarea suveranităţii regelui cu cea populară.

Fără să fie în esenţă partizani fervenţi ai democraţiei, ci mai degrabă demofili, reprezentanţii acestei drepte moderate sperau să instaureze în Franţa o monarhie luminată ca în Anglia, acolo unde libertăţile publice fuseseră garantate şi unde echilibrul între monarhie, aristocraţie şi popor fusese asigurat prin reforme interne ale sistemului politic. Rămânând totuşi înfocaţi apărători ai tradiţiei, adepţii moderaţi ai dreptei împărtăşeau viziunea lui Edmund Burke conform căreia orice reformă socială sau politică trebuie să ţină seama de experienţa istorică şi spirituală milenară a naţiunii, de respectul faţă de tradiţii şi faţă de drepturile moştenite pe linie familială. Este tentativa de a face să supravieţuiască într-un climat politic care se va democratiza progresiv, într-o epocă modernă a maselor, principiile spirituale intransigente ale dreptei absolute contra-revoluţionare: „Inventarea stângii şi a dreptei în 1789 – opinează Sergio Lukes – ca modalitate de clasificare a diviziunilor politice, a introdus principiul parităţii în viaţa politică modernă; a introdus, de asemenea, ideea că alternativele politice sunt în mod legitim egale în competiţia lor pentru obţinerea consensului cetăţenilor” (Sergio Lukes, Che cosa è rimasto?, eseu în lucrarea colectivă Sinistra punto zero, coordonată de Giorgio Bosseti, Editrice Donzelli, Roma, 1993, pp. 51-58.) Dar, pentru a se desfăşura cu adevărat competiţia între dreapta şi stânga, a fost nevoie până la urmă de un cadru adecvat unei asemenea lupte, mai ales, după ce în Europa valurile revoluţionare s-au liniştit. Acest cadru s-a numit democraţia parlamentară.

Organicitate și holism

Una din trăsăturile definitorii şi constante ale viziunilor de dreapta este refuzul divizării întregului comunitar, a entităţilor colective legitimate istoric şi etno-spiritual. Este vorba de refuzul conflictelor intra-comunitare care pot ameninţa, prin dezbinări provocate de luptele între interese individuale sau de grup, coeziunea şi chiar însăşi raţiunea de a fi a unei naţiuni. Din această atitudine decurge şi prima opoziţie importantă: cea între individualismul stângii şi holismul. Potrivit definiţiei sociologului francez Louis Dumont, holismul este acea ideologie (ideologie în sensul larg de viziune de ansamblu asupra vieţii, nu în sensul limitativ de doctrină de partid) care valorizează totalitatea comunitară, întregul social organic (holos în lb. greacă = întreg). Ea subordonează individul acestui tot comunitar. Contrariul holismului este individualismul, nu însă şi personalismul. Personalismul – concept al filosofiei politice catolice – presupune o bună echilibrare între identitatea personală şi identitatea etno-comunitară, prima definindu-se prin raportare la a doua (Vezi cartea lui Louis Dumont, Eseu asupra individualismului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996.)

Stânga individualistă descinde în chip esenţial dintr-unul din principiile teoretice ale ideologiei Revoluţiei franceze de la 1789, care au rădăcini în Iluminism: emanciparea individului de orice formă de servitute (chiar şi de tutela divină), elogiul capacităţii de auto-realizare a individului şi al autonomiei conştiinţei lui individuale în raport cu orice altă instanţă morală (tradiţie, religie, imperativ comunitar). Fără îndoială, la sfârşitul secolului XVIII, ideea de libertate individuală era o temă recurentă a celor „de la stânga”.

“Dreapta înseamnă idealizarea unei comunităţi patriarhale ierarhice, în sânul căreia diviziunea rolurilor şi a unor atribute precum prestigiul şi autoritatea ascultă de criterii profund diferite de cele care sunt în vigoare în societatea modernă” (Dino Confrancesco, Destra e sinistra).

Dreapta a denunţat mult timp atitudinea individualistă a stângii, apărută odată cu 1789, că este responsabilă de eliberarea egoismului din om, că l-ar fi abandonat pe cel sărac sub stăpânirea celui bogat, că ar fi lăsat frâu liber intereselor mercantile, contribuind la instaurarea unei societăţi materialiste şi fără Dumnezeu. Fidelă liniilor de forţă ale gândirii monastico-militare, rămase încă vii din epoca medievală, dreapta, încă neliberală, îi opunea libertăţii autoritatea, identifica în slujire (nu în revoltă, sau revoluţie, precum modernii) sursa măreţiei umane, preamărea sacrificarea aspiraţiilor egoiste pe altarul binelui comunitar. Dreapta făcea un permanent recurs la acele dimensiuni de adâncime ale fiinţei care, direct sau indirect, se opun egoismului: tradiţia, patriotismul, continuitatea instituţiei familiale.

Definiţia pe care o dă Dino Confrancesco dreptei s-ar înscrie în ceea ce am putea numi „perspectiva romantică”. Pentru politologul italian dreapta este acea atitudine care constă în „idealizarea unei comunităţi patriarhale ierarhice, în sânul căreia diviziunea rolurilor şi a unor atribute precum prestigiul şi autoritatea ascultă de criterii profund diferite de cele care sunt în vigoare în societatea modernă” (Dino Confrancesco, Destra e sinistra. Per un uso critico di due termini chiave, Bertani, Verona, 1984, p. 14).  Având pretenţia să sintetizeze exhaustiv toate trăsăturile definitorii ale dreptei într-un ideal-tip, Anna Elisabetta Galeotti apreciază că dreapta se defineşte „prin refuzul unei etici şi a unei politici care se întemeiază pe interesul individual, apoi prin respingerea dimensiunii economice, a dimensiunii raţionale a politicii şi a metodelor democratice concepute idealizant, fie ca suveranitate populară, fie ca procedură de decizie colectivă.” (Anna Elisabetta Galeotti, L’oppozitione destra-sinistra. Riflessioni analitiche, în La destra radicale, Ed. Feltrinelli, Milano, 1984, p. 269.)

“Conservatives say Yes to Europe” – a fost o vreme când conservatorii britanici au crezut în proiectul european.

Pe măsură ce a sesizat că emanciparea individuală poate deveni egoism generator de nedreptate, poftă personală de câştig cu orice preţ prin sărăcirea altora, stânga a început să se intereseze de justiţie socială. Ea a schimbat direcţia ideologică, începând să facă din reducerea inegalităţilor economice unul din obiectivele luptei sale politice. Numai că, având în genomul ei sinistrul virus al iacobinismului revoluţionar, toate aceste preocupări, în sine nobile, şi-au găsit mijloace improprii de transpunere în realitate (egalitarismul, colectivismul), care vor deveni ele însele surse ale altor tipuri de injustiţii politice şi sociale. În contra-replică, pentru a salva onoarea persoanei umane ameninţate de tăvălugul egalitarismului, promovat de partidele de stânga, dreapta începe să îşi concentreze discursul asupra noţiunii de libertate individuală (la stânga, apărarea libertăţii individului mergea până la ruptura de orice instituţii comunitare şi chiar până la anarhism) devenind apărătoarea ei. Este prima mare translaţie conceptuală petrecută în istoria politică. Individualismul, o noţiune fundamental de stânga, se mută, sub presiunea realităţilor sociale şi istorice, în universul axiologic la dreptei. Putem afirma, fără să greşim, că, odată cu această glisare, dinspre o tradiţie politică spre o alta opusă ei, a temei libertăţii individului, dreapta începe vertiginos să fie asociată cu liberalismul, ajungându-se chiar la axioma: dreapta = liberalism. Asocierea dreptei cu liberalismul înseamnă aplicarea unei etichete devenite strict convenţionale („dreapta”), golită prin timp de substanţa ei existenţială şi axiologică, cu o ideologie economică, nicidecum politică. Liberalismul economic a subminat din interior cele mai autentice valori ale dreptei: autoritatea morală şi spirituală, ierarhia pe criterii non-economice, grija pentru comunitate. „Aşa cum marxismul şi leninismul – remarcă Ion Varlam – au fost teoriile justificative ale socialismului, adică cele care îl erijau pe proletar în reprezentant al clasei dominante, tot aşa liberalismul a fost crezul politic prin care şi-a legitimat venirea la putere clasa producătorilor, a burgheziei. În ambele cazuri este vorba despre legitimarea interesului material ca motivaţie a afirmării sociale. Înainte, ceea ce legitima afirmarea socială era numai faptul de a sluji, nu interesul. Tot liberalismul, din cauza gândirii strict materialiste a teoreticienilor lui, a dus la distrugerea conceptului de autoritate, care este de origine morală, şi la înlocuirea lui cu cel de putere. Odată cu distrugerea conceptului de autoritate a decăzut şi conceptul de ierarhie, fenomen inerent tipului de gândire şi de comportament burghez. Atunci când pleci dintr-un loc şi vrei să ajungi la vârf, faptul că există o ierarhie constituită pe alte criterii decât cele de avere, te deranjează, pentru că ar putea să fie o piedică în calea ridicării tale sociale. Distrugându-se autoritatea şi desfiinţându-se şi ierarhia socială, şi, mai ales, cea a valorilor, a dispărut factorul moral, care nu poate exista fără principiul ierarhic. Chiar dacă mă duc la Biserică şi mă rog în timpul slujbei, dar în viaţa de toate zilele consider că sunt liber să mă bat cu oricine, ca să îi iau locul cu orice preţ, nu mai există morală ca un criteriu de legitimare socială. În acel moment însăşi comunitatea îşi pierde organicitatea. Funcţia de autoritate, funcţia de apărare, cea de producţie, nu mai sunt ocupate de cei merituoşi, ci de cei interesaţi să parvină prin ele…” (Ion Varlam, Decadenţa lumii moderne şi abandonarea idealului creştin de perfecţiune, interviu în revista MĂIASTRA, nr. 4/2001, p. 108). Idealul organicității comunităţii, temă atât de dragă altădată dreptei contra-revoluţionare din secolul XIX, dispare sub impactul liberalismului. Odată cu ea, garanţia unei bune politici bazate pe o armonie a funcţiilor publice. Pe acestea, dreapta le concepea ca expresie a vocaţiilor personale, legitimate prin ceea ce, în limbajul teologic creştin, se numeşte o distribuţie inegală a harurilor şi a chemărilor. Anumite vocaţii, din diversitatea de vocaţii individuale, se potrivesc anumitor funcţii sociale şi politice.

Originile de stânga ale liberalismului

Revoluţia franceză aduce în prim plan negustorul (burghezul) care detronează aristocraţia. Negustorul şi, ulterior, plebea dezrădăcinată din comunităţile rurale, devenită simplă mână de lucru în manufacturile „noilor îmbogăţiţi”, constituie ideal-tipurile (în sensul sociologic al lui Max Weber) liberalismului şi, respectiv, socialismului. Ei sunt protagoniştii unui cataclism istoric care a răsturnat ierarhii sociale bazate pe merit, înlocuind o viziune spirituală asupra existenţei cu una profund materialistă. „Ei [aceşti protagonişti ai Revoluţiei] – spune Ion Varlam – au acreditat ideea că fericirea este numai cea pământească, şi că obţinerea unei astfel de fericiri este cel mai înalt ideal. Astfel, s-a renunţat, implicit şi explicit, la idealul de perfecţiune creştină, bazat pe înălţarea persoanei umane prin distanţarea ei de animalitate. Nu prin căutarea obstinată a satisfacerii instinctelor obţineai demnitatea, ci prin asceză, prin renunţări lucide în numele principiilor… Renunţarea la acest ideal de perfecţiune creştină a provocat o răsturnare care l-a făcut pe om să decadă din ce în ce mai mult, de la materialismul liberal al secolului XIX până la condiţionarea lui de către sistemul bolşevico-socialist care a făcut din persoana umană un animal manipulat prin reflexe condiţionate … Răsturnarea valorilor a dus la ideea că interesul şi căutarea profitului cu orice preţ, sunt legitime. În viziunea dreptei, urmărirea interesului propriu şi căutarea profitului cu orice preţ nu sunt legitime, decât în măsura în care ele răspund principiilor morale, singurele care conferă legitimitate socială.” (idem)

În timpul Revoluţiei franceze de la 1789, inamicul dreptei era burghezul şi republica. Apoi, după ce se transformă treptat din fief al valorilor aristocratice în ideologie burgheză, adică după ce abandonează originile ei spirituale, în favoarea unor obiective mai pragmatice, de tip economic, un anumit gen de „dreaptă” îmbrăţişează nu valori comunitare tradiţionale, ci interese economice individuale. Ea devine liberală. Începe să fie partizana progresului, apărătoare a republicii, propunând o cinică rupere de tradiţiile străvechi şi de lumea rurală, folosind argumentul religios doar din raţiuni tactice şi propagandistice.

Deşi socialismul şi comunismul par a fi adversarii absoluţi ai „dreptei” liberale, lupta dintre liberalism şi socialo-comunism este de fapt o luptă fratricidă între gemenii heterozigoţi ai modernităţii. Din masele de ţărani dezrădăcinaţi, scoşi din contextul lor existenţial specific, ecologic şi spiritual, manipulaţi de idealul burghez şi liberal al îmbogăţirii rapide la oraş, şi-a extras, mai târziu socialismul masele lui de manevră. Plebea urbanizată, care a fost atrasă de sistemul capitalist, sistem care a contribuit la declinul societăţii medievale şi, implicit, a idealului de perfecţiune creştină, va deveni o armă a comunismului împotriva capitalismului.

Cele două sisteme s-au bătut întotdeauna pe acelaşi teren al unei lumi deja alienate şi în numele aceluiaşi univers materialist, fiecare pretinzând, în mod ipocrit, că îl emancipează de servituţi pe fostul ţăran devenit muncitor şi că îi oferă o lume mai bună. Fractura socială apărută între elitele capitaliste şi plebea proletarizată între sfârşitul secolului XIX şi primele decenii ale secolului XX a constituit un bun pretext pentru adepţii lui Marx să pledeze pentru instaurarea „dictaturii proletariatului”, chiar cu preţul războiului fratricid între reprezentanţii aceleiaşi naţiunii, pe care îi separa „interesul de clasă”. Astfel, excesele „dreaptei” liberale (apărătoarea intereselor minorităţii capitaliste), pregăteşte de fapt drumul spre putere partizanilor ideologiilor socialo-comuniste şi totalitarismelor.

Acest cerc vicios al alienării a fost denunţat, ulterior, de doctrinele conservatoare. „Principala acuzaţie pe care conservatorii o adresează liberalismului, şi pe care au adresat-o de-a lungul modernităţii, începând cu Edmund Burke şi sfârşind cu Cristopher Dawson, T. S. Eliot şi Russel Kirk, este aceea că liberalismul reprezintă un soi de ţap ispăşitor pentru totalitarism. Prin acţiunea sa necontenită de emancipare a oamenilor de sub tutela autorităţilor şi a rolurilor sociale tradiţionale, liberalismul, argumentau conservatorii, slăbeşte structura socială, încurajează masificarea indivizilor, şi, astfel, pregăteşte calea pentru apariţia stăpânilor totalitari.”(Robert Nisbet, Conservatorismul, Editura DU Style, Bucureşti, 1998, p. 76.)

Nonşalanţa cu care liberalii au încercat iniţial să asocieze tradiţia politică a dreptei integrale cu viziuni şi concepte care erau de fapt străine acesteia, şi, mai ales, cu viziunea liberală laică despre necesitatea distanţării progresive a puterii politice de autoritatea spirituală (dreapta absolută miza pe un bun echilibru al acestora), plasează această aşa numită „dreaptă” liberală, în descendenţa tradiţiilor de stânga. „Dreapta” liberală – spre deosebire de dreapta absolută contra-revoluţionară – este fundamental progresistă, instanţa temporală principală de raportare fiind viitorul. Trecutul – faţă de care dreapta aristocratică manifesta un respect sacrosanct – începe să fie considerat de liberali un fel de frână în calea progresului civilizaţiei umane. Conservatorismul reprezintă poate ultima reacţie aristocratică notabilă, în numele unor principii spirituale şi anti-materialiste care trebuiau conservate într-o lume dominată sever de modernitatea liberală şi socialistă. Viziunile dreptei contra-revoluţionare au fost continuate, sub forme adaptate timpurilor noi şi diferitelor contexte naţionale, de conservatorism. Dreapta conservatoare a început treptat să se articuleze nu numai filosofic, ci şi cu o coerenţă ideologică, ca o contra-replică la ascensiunea dreptei liberale şi a stângii socialo-comuniste.

Conservatorii – împotriva aberaţiilor metafizice şi ideologice ale modernităţii

Conservatorii contemporani, cel puţin cei din peisajul european, reuniţi în diferite şcoli de gândire şi în diferite formule politice naţionale, sunt animaţi de aceleaşi idealuri care îi mobilizau în lupta contra aberaţiilor metafizice şi ideologice ale modernităţii pe strămoşii lor contra-revoluţionari: dorinţa de a conserva tradiţiile ancestrale ale patriilor, regiunilor şi comunităţilor lor, stilul autohton de existenţă colectivă, consacrat de istoria milenară şi de experienţa cotidiană, fidelitatea faţă de instituţii precum familia patriarhală, Biserica, breasla, proprietatea privată, înţeleasă în accepţiunea ei medievală, nu utilitar mercantilă.

Sir Roger Scruton este un filozof și scriitor englez care s-a specializează în estetică și filosofie politică, în special în promovarea părerilor conservatoare tradiționale. Este considerat unl dintre cei mai importanți filosofi ai conservatorismului.

În secolul XIX conservatorii se opuneau făţiş democraţiei. Acest regim politic era criticat pentru rolul destabilizator pe care l-a avut asupra comunităţilor tradiţionale şi a ordinii lor ierarhice. Mai târziu, în secolul XX, după tragediile istorice ale celor două războaie mondiale, şi după eşecul totalitarismelor (care conţineau şi ele în bagajul lor ideologic critica regimului democratic) conservatorii vor abandona atitudinea de refuz radical al modernităţii politice (democraţia, votul universal, libertatea individuală, progresul social), optând pentru o alta, caracterizată printr-o meditaţie sceptică şi lucidă asupra ei. Conservatorii vor fi astfel preocupaţi nu să întoarcă spatele orgolios lumii moderne, ci, perfect adaptaţi jocului democratic, să aducă soluţii politice pertinente prin care erorile modernităţii politice şi economice să fie serios amendate şi, ulterior, depăşite.

De la Edmund Burke (1729-1797) şi Joseph de Maistre (1753-1821), de la Alexis de Tocqueville (1805-1859), trecând prin José Ortega y Gasset (1883-1955), şi ajungând Michael Oakeshot (1901-1990) şi la contemporanii Irving Kristol, Roger Scruton şi Robert Nisbet, ideologia conservatoare reeditează, în diferite formule, setul de atitudini spirituale şi politice fundamentale afişate cândva de aristocraţia europeană, bulversată de peisajul agonic al modernităţii. Într-o perioadă de cumplită masificare, (denunţată de Ortega y Gasset în Revolta Maselor) de dominaţie brutală a viziunii mercantile asupra vieţii, de subminare a autorităţii spirituale şi etice de către puterea banului, conservatorii sunt cei care mai cred cu obstinaţie că „diferenţierea socială, ierarhia şi consensul funcţional, mai degrabă decât cel mecanic, sunt vitale libertăţii, ca şi ordinii” (Robert Nisbet, Conservatorismul, Editura DU Style, Bucureşti, 1998, p. 76). Spre deosebire de liberali, conservatorii au ştiut dintotdeauna că: „tipul suprem de libertate nu este «eliberarea de», ci mai degrabă, «libertatea de», într-un cuvânt, libertatea de a participa la o comunitate sau la o cauză superioară individului.” (Robert Nisbet, idem, pg. 72)

___________________________

Noberto BOBBIO: Dreapta şi Stânga, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999
Hans ROGER & Eugen WEBER: Dreapta Europeană, Editura Minerva, Bucureşti, 1995
John Gray: Dincolo de liberalism şi conservatorism, Editura ALL, Bucureşti, 1998
Ronald H. NASH: Why the Left is Not Right, The Schwartz Report Bookshelf, The
Christian Anti-Communism Crusade, Manitou Springs, U.S.A.
Russel KIRK: A program For Conservatives, The Schwartz Report Bookshelf, The
Christian Anti-Communism Crusade, Manitou Springs, U.S.A.
Roger SCRUTON: The meaning of conservatism, Penguin Books Ltd., UK, 1971
Gert-Klaus KALTENBRUNNER: La sfida dei conservatori, La Cooperativa La Roccia di Erec, Firenze, 1999
Thomas MOLNAR: L’Hégémonie libérale, Éditions L’Age d’Homme, Laussane, 1992
Francesco RANIOLO, Ipartiti conservatori in Europa occidentale, La Cooperativa La Roccia di Erec, Firenze, 1998
Arată articolul și altora:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *