- Teologie

Dreapta conservatoare: viziunea non-egalitară

Bogdan-George Rădulescu este eseist și analist politic. Doctorand în științe politice UBB Cluj. Licențiat al Facultății de Litere  la Universitatea București. Master în filosofie moral-politică la Facultatea de Filosofie din cadrul aceleiași universități. Autorul cărții “Pentru o nouă dreaptă” (Editura Dacia, 2002), carte prefațată de teologul și diplomatului român Teodor Baconschi. Experiență în presă scrisă și audio-vizuală de peste două decenii. Fost corespondent la Londra și Bruxelles pentru Radio Romania. A publicat articole și studii în România Liberă, Cotidianul, Cadran politic și Observator militar.

Diversitatea lumii

Diversitatea lumii este un dat natural şi misterios. Pentru unii el are o explicaţie pur scientistă, originile lui putând fi cercetate cu microscopul; pentru alţii, el ţine de un fapt de credinţă şi, în consecinţă, nu mai trebuie explicat. În limbajul ştiinţei, diversitatea se prezintă ca un rezultat al procesului evoluţiei, în timp ce pentru teolog ea e o taină a Creaţiei. Lumea care – înconjoară este o diversitate de chipuri personale, dar şi o diversitate a raselor, a etniilor şi culturilor (care sunt şi ele personalităţi colective). Diversitatea acestei lumi se naşte dintr-o eflorescenţă a diferenţelor naturale; ea se conservă prin respectarea şi perpetuarea acestor diferenţe. Privite de biologie şi de psihologie ca aptitudini înnăscute diferite, iar de teologie drept consecinţele unei distribuţii inegale a harurilor din partea Creatorului, diferenţele între oameni, rase, etnii şi culturi trebuie respectate pentru a nu strica echilibrul fragil al acestei lumi.

Există un drept la diferenţă inalienabil, natural, care premerge orice abstracţiunea juridică. Orice om cu sensibilitate de dreapta trebuie să fie în stare să îl susţină, să se lupte pentru el. O face pentru a-şi păstra identitatea personală, a grupului din care face parte, pentru supravieţuirea culturii sale specifice, dar, prin extensie, şi a altora. Refractar la ideologiile egalitare şi la procesul tot mai avansat de uniformizare a societăţilor umane, omul cu această viziune primordială, definită ca fiind „de dreapta”, mizează pe o cultură a menţinerii diferenţelor de natură şi de calitate. El respectă astfel diversitatea lumii, o înţelege şi, nu în cele din urmă, o organizează politic.  Situat de partea firescului vieţii, pe care o vede ca pe un tot organic extrem de complex, unic, de o valoare inestimabilă, omul cu viziune de dreapta ştie că, la nivel comunitar, diferenţele nasc ierarhii, contribuie la apariţia unor excelenţe umane, a unor „exemplare alfa” (cum le numeşte etologia), a unor aristoi.

Privite de biologie şi de psihologie ca aptitudini înnăscute diferite, iar de teologie drept consecinţele unei distribuţii inegale a harurilor din partea Creatorului, diferenţele între oameni, rase, etnii şi culturi trebuie respectate pentru a nu strica echilibrul fragil al acestei lumi.

În fond, dreptul la diferenţă este o idee politică anti-totalitară şi un concept ştiinţific anti-reducţionist. Acest drept elementar, dar încălcat deseori în această lume a modernităţii egalitare, contribuie şi la definirea identităţilor (personale, etno-culturale, naţionale). Celelalte persoane din interiorul propriei naţiuni, pentru că sunt inevitabil şi natural diferite, însă integrate aceluiaşi context etno-naţional, reprezintă reperele de care am nevoie pentru a mă auto-defini ca persoană individuală. Celelalte culturi şi popoare sunt interlocutorii necesari care îmi atestă, prin simplul fapt că sunt altceva decât poporul şi cultura mea, propria identitate colectivă. Şi într-un caz, şi în celălalt, este necesar ca, recurgând la dreapta măsură, diferenţele – cele inter-personale, cât şi cele inter-etnice – să fie lăsate să respire firesc. Cu un singur amendament: nu şi atunci când, atingând paroxismul, prin atitudini individuale anarhice sau prin tendinţe xenofobe, imperialiste, genocidare ele aduc atingere celorlalte etniii, rase şi culturi.

Egalitarismul – inamicul numărul unu al dreptei

Dacă egalitarismul este „steaua polară”[1] (cum o numeşte politologul italian Norberto Bobbio) care călăuzeşte Stânga peste tot şi în toate timpurile, pentru Dreapta concepţia egalitară reprezintă o „gaură neagră” (blackhole) în care se pierd şi fac implozie toate energiile creatoare ale unei persoane sau ale unei comunităţi. Dintre toate criteriile de diferenţiere care despart Stânga de Dreapta[2], binomul egalitate-inegalitate este cel mai operant. „Dacă egalitatea – spune Bobbio – poate fi interpretată în mod negativ ca o nivelare, inegalitatea poate fi înţeleasă în mod pozitiv ca o recunoaştere a particularităţii ireductibile a fiecărui individ[3]. La vechii greci, egalitatea era un mijloc al democraţiei, nu cauza sau scopul acesteia. Egalitatea politică deriva din etnie, adică din apartenenţa la un popor. Rezultă de aici că oamenii aparţinând unuia şi aceluiaşi popor (sau aceleiaşi „cetăţi”, polis), oricât de diferiţi ar fi fost între ei, aveau cel puţin în comun faptul că sunt toţi cetăţeni ai aceleiaşi cetăţi. Aşa cum libertatea individului era dedusă din apartenenţă  (te puteai defini ca fiind cetăţean liber doar în măsura în care aparţineai unei etnii organizate politic), tot aşa egalitatea în drepturi politice era o consecinţă a apartenenţei, nicidecum o premisă a ei, cum se întâmplă în democraţiile moderne. Această egalitate în drepturi nu reprezintă nicidecum reflexul unei credinţe utopice într-o egalitate de la natură.

 

Drepturile cetăţeneşti exprimabile în adunările publice (isonomia, isotimia, isegoria) erau conferite nu pentru că oamenii ar fi fost consideraţi egali de la natură între ei, nici în ideea umanistă a necesităţii corectării vreunei inegalităţi naturale, ci pentru că membrii unei etnii, organizate politic în cetate, îşi puteau exercita aceste drepturi din însuşi faptul apartenenţei la o cetate.  În democraţia antică, egalitatea politică era consecinţa logică a comunei apartenenţe şi, în acelaşi timp, condiţia primă a unei participări la viaţa cetăţii, la binele comun. Pentru vechii greci, era un fapt just ca toţi cetăţenii să fie asociaţi vieţii politice, nu în virtutea unor drepturi universale imprescriptibile, al căror deţinător ar fi omul în sine, ci pentru că aceştia erau purtătorii aceleiaşi identităţi etnice. Democraţia greacă este forma de regim politic în care orice cetăţean îşi vedea libertatea lui întemeiată pe o formă garantată de egalitate în drepturi civile şi politice, ca urmare a faptului că era membru al unei cetăţi particulare şi nu al alteia, sau un străin fără vreo legătură cu cetatea, cu zeii şi riturile ei.

Teologia şi biologia: perspective convergente

Încă din perioada contra-revoluţionară, sub pana unor Joseph de Maistre (1753-1821) sau Edmund Burke (1729-1797), părinţi ai conservatorismului european, dreapta clasică şi-a căutat doar în concepţia creştină despre lume argumentele împotriva discursului egalitar al stângii, al modernităţii în general. Lupta lor teoretică împotriva aberaţiilor ideologice, care alimentaseră din plin Revoluţia franceză de la 1789, excludea ştiinţa ca aliat. Joseph de Maistre, sprijinit doar pe irefutabile consideraţii teologice, vedea în ştiinţă numai un fruct al Modernităţii, „al minţii raţionale care crede în falsele dogme”, ba chiar unul dintre adversarii periculoşi ai credinţei religioase. În acele vremuri, care anunţau o progresivă desacralizare a lumii şi o încredere fanatică în raţionalism, pentru partizanii ordinii fireşti ai lumii orânduite de Dumnezeu ştiinţa era percepută ca situate de cealaltă parte a baricadei, de partea utopiilor moderne şi împotriva viziunii spirituale a dreptei. Ştiinţa era considerată ca fiind cea care legitima ideologia materialistă a stângii, în timp ce singură Teologia rămânea să mai legitimeze (nu oricum, ci prin apelul la instant divină) instituţiile sacre ale dreptei clasice: Biserica, Monarhia şi Aristocraţia. Noţiuni ca diferenţă, inegalitate, ierarhie, pe care se sprijineau aceste instituţii, şi care aparţin dintotdeauna panteonului axiologic al dreptei, nu puteau fi explicate decât prin invocarea providenţei.

Fizica cuantică este și ea o formă de reverenţă faţă de misterul divin, prin mărturisirea faptului că omul nu poate avea orgoliul cunoaşterii exhaustive şi, deci, al stăpânirii totale a structurii complexe a lumii create de Dumnezeu. Un adio spus antropocentrismului radical promovat de ştiinţă în adolescenţa ei luciferică.

În timp, din cauza faptului că masele lumii modern deveneau mai puţin sensibile la argumentaţia teologică şi mult mai încrezătoare în „certitudinile” ştiinţifice, dreapta a fost nevoită şi ea să îşi adapteze viziunea, pentru a face ca ideile ei să câştige teren. Poţi lupta contra aberaţiilor lumii moderne cu armele pe care însăşi modernitatea a fost obişnuită să le folosească împotriva tradiţiilor şi instituţiilor tradiţionale. Dreapta celei de a doua jumătăţi a secolului XX a ştiut că cele mai tari arme în lupta cu egalitarismul şi cu utopiile moderne provin, paradoxal, din ştiinţă. Fără să îşi abandoneze perspectiva tradiţională, profitând de dialogul lor fecund, din ultimele decenii, dreapta a putut constata că teologia şi ştiinţa nu se mai exclud, ci că, împreună, pot da o lovitură mortală ideologiilor alienante ale stângii. În acest sens, curentele de dreapta europeane au reuşit să articuleze o viziune novatoare. Ea a reuşit să trezească lumea intelectuală europeană dintr-un somn dogmatic, aducând la lumină cele mai eficace teorii critice, elaborate la un nivel academic foarte înalt, la adresa modernităţii egalitare, a socialismului pretins „ştiinţific”, dar şi a materialismului economic. Tentaţi deseori să repudiem explicaţiile ştiinţifice, să le catalogăm prea rapid, şi nu fără o doză de regretabilă ignoranţă, drept reducţioniste, dacă nu chiar de-a dreptul anti-creştine, comitem păcatul de a refuza nivelurile explicative, multiple şi complexe, ale realităţii, adică tocmai păcatul stângii dintotdeauna. În ultimele decenii, după teologie, ştiinţele biologice au fost cele care au oferit cele mai bune contra-argumente la aberaţiile ideologice triumfaliste ale modernităţii, luând partea firescului vieţii, a ireductibilităţii ei la scheme unice. Mai mult, ştiinţele biologice nu au făcut decât să confirme profundele intuiţii teologice despre complexitatea Creaţiei şi despre cea a naturii umane. În plus, chiar fizica cuantică, prin principiul incertitudinii al lui Heisenberg, reprezintă o formă de reverenţă faţă de misterul divin, prin mărturisirea faptului că omul nu poate avea orgoliul cunoaşterii exhaustive şi, deci, al stăpânirii totale a structurii complexe a lumii create de Dumnezeu. Un adio spus antropocentrismului radical promovat de ştiinţă în adolescenţa ei luciferică. Paradoxal, dreapta, cândva calificată drept« reacţionară », «bigotă», are prilejul să se dovedească un curent spiritual de avangardă, prin realizarea unui înţelept echilibru, unei sinteze holiste, între raţionalitatea bio-ştiinţifică, care i-a confirmat mereu aserţiunile ideologice, şi trăirea creștină. Ceea ce ar trebui demolat nu este capitalul cucerit de unele ştiinţe, aflate în slujba creaţiei lui Dumnezeu, ci trufaşele explicaţii pseudo-ştiinţifice puse în serviciul utopiilor ideologice ale stângii.

————————————————————————————————————-

[1] Norberto Bobbio, Dreapta şi stânga, Editura Humanitas (Col. „Societatea Civilă”), Bucureşti, 1999, p. 129.

[2] Potrivit politologului italian, criteriul temporar care diferenţiază Stânga de Dreapta este binomul progresism-conservatorism; după criteriul clasificării sociale, Stânga pentru clasele inferioare (plebea, proletariatul) – Dreapta pentru cele superioare (aristocraţia, burghezia); după tipul de cunoaştere: raţionalism-iraţionalism.

[3] Ibidem, p. 130.

 

Arată articolul și altora:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *