- Istorie

Constantin Noica: ” Pe planul spiritualității româneşti centrul nostru național este în Transilvania”

Fiecare națiune își are un sâmbure de viață, un sâmbure originar de viață. La obîrşia fiecărei colectivități istorice organizate se întâlnește un centru formativ, prin dezvoltarea căruia sau prin alipirea la care se realizează câte un organism național. Unitatea politică și națională a Italiei se face în jurul regatului Sardiniei, după cum – iar exemplul acesta e încă mai potrivit – ființa Germaniei se întrupează în jurul Prusiei. Ardealul nostru a putut fi considerat o Prusie a României. Știm cu toții că nu în jurul Ardealului ne-am închegat noi ca stat național, ci că Ardealul e cel care s-a alipit țărilor româneşti. Dar, dacă așa s-a întâmplat în ordinea de fapt a istoriei, pe planul spiritualității româneşti centrul nostru național este în Transilvania, în acea 《învățată Transilvanie – spunea cândva Balcescu – azil vecinic al naționalității române》.

Ardealul ne împinge către istorie. El e sortit să țină treaz duhul românesc în istorie. De aceea Ardealul reprezintă starea de veghe a românismului : acolo, în laboratorul sufletului ardelean, ni se pare că se constituie tipul viu de om românesc.

Câțiva se întreabă, poate, de ce întrebuintează unii, mai ales cei tineri, termeni atât de răsunători şi poate nu tocmai lămuriți cum e acesta chiar de spiritualitate. De ce spiritualitate, şi nu viață națională românească, sau orice altă expresie de rând ? Şi cum de putem noi spune: în istorie, unirea României s-a făcut prin alipirea Ardealului la patria-mumă, dar, în câmpul spiritualității româneşti unirea se face prin alipire la Ardeal, de parcă Ardealul ar fi patria-mumă? Nouă aşa ne pare: că, într-un anumit plan, Ardealul e patria-mumă. De la Ardeal am primit şi nouă ne trimitea Ardealul tot ce a avut el mai bun; ni l-a trimis pînă la sărăcire de sine. Istoricul nostru Xenopol descrie undeva, în 《Istoria purtidelor politice în România》un lucru care e simbolic pentru raporturile Ardealului cu țările noastre; felul cum a trecut elementul nobil din Ardeal în țările românești, în secolul al XIII-lea şi al XIV-lea, constituind aici nuclee de state, dar văduvind de clase conducătoare locul de unde acel element nobil pleca. Iar, în timp ce Ardealul, lipsit de clasă conducatoare, cădea mai lesne sub stăpînire străină, țările noastre se constituiau ca unități, pe cât posibil independente, tocmai cu ajutorul grupurilor conducatoare din Ardeal. Prin urmare, Ardealul era cel care împingea neamul românesc către istorie.

Unitatea politică și națională a Italiei se face în jurul regatului Sardiniei, după cum – iar exemplul acesta e încă mai potrivit – ființa Germaniei se întrupează în jurul Prusiei. Ardealul nostru a putut fi considerat o Prusie a României. 

 

Dar, când spunem spiritualitate, spunem încă mai mult decît că Ardealul ne împinge către istorie: spunem că el e sortit să țină treaz duhul românesc în istorie. De aceea arătam că Ardealul reprezintă starea de veghe a românismului : acolo, în laboratorul sufletului ardelean, ni se pare că se constituie tipul viu de om românesc. Și poate că acum suntem în stare să limpezim în ce înțeles vorbim de spiritualitate românească. Când un popor se luptă pentru buna lui stare, pentru înfrângerea tiraniei, pentru unitate sau pentru independență, el face succesiv: mişcări economice, sociale, politice şi naționale. Când însă se ridică spre a da, dincolo de toate acestea, și un alt tip de om, un tip autentic de om, atunci face o reformă spirituală. Toate revoluțiile neamurilor, fie că sunt economice, sociale, politice sau naționale, sunt făcute pentru oameni, pentru cei mulți, pentru binele tuturor. Reforma spirituală nu e pentru oameni, ci e pentru om. Ea nu se mulțumeşte să capete ceva pentru toți; vrea să ceară ceva de la fiecare. Pentru că tipul de om românesc se face în Ardeal, îndrăzneam noi să spunem că acolo e şi centrul spiritualității românești.

Funcția spirituală a Ardealului e de a se împăca, de a nu consimți, de a nu se aşterne somnului aceluia care acoperă atât de multe etape din istoria noastră. Funcția aceasta spirituală a Ardealului ne pare ceva limpede, și anume: omul românesc nu poate rămâne acelaşi şi când e rob, cum spunea Bălcescu, şi când e stăpân. Spun unii că românul e o ființă tare înzestrată – și ei cred că sunt patrioți atunci când spun aşa. Dar uită că, din zestrea sa de însuşiri, istoria noastră aspră nu ne-a îngăduit să desfășurăm decît pe unele; anume, pe cele care țin de pasivitate. Aşa, ani de zile s-a lăudat îngăduinta românului. Dar e o toleranță de stăpân toleranța față de ceilalți a insului care are tăria creştină de a-şi iubi pînă şi duşmanul ? Nu întotdeauna. E şi slabiciunea de a şti că nu te poți lupta cu duşmanul, iar atunci te multumeşti să nu-i impui tu nimic, spre a nu-ți impune el încă mai mult. Dar luați cumințenia românului, luați capacitatea lui de a răbda şi a nădăjdui, sau toate celelalte virtuți lăudate de cei care au interes să le laude, şi vedeți câtă pasivitate, cât somn românesc zace în ele – dacă nu le prefacem în virtuți active, de stăpân.

Semnificația spirituală a Ardealului este, pentru noi, cei care nu facem parte din el, ceva determinat: de a traduce pasivitatea românească în termeni activi; de a face până şi din aşteptarea noastră, până şi din împăcarea noastră o formå de luptă. În alte cuvinte: de a preface negativul românesc în pozitiv românesc. Despre țara noastră, un cronicar, Simion Dascălul, exclama cândva: 《țară mişcătoare şi neaşezată》. El vroia să spună țara pe care străinii o tot încalcă, ale cărei granițe se tot schimbă, care nu se mai aşază odată în albia ei de viață națională. Dar, cu cât în afară țara sau țările româneşti erau mai mişcătoare și mai neaşezate, cu atât înăuntru, în lumea spiritului, românul se înțepenea mai mult. Ca să poată rezista puhoaielor pe care întruna i le zvârlea istoria în față, românul a trebuit să se încleşteze să-şi păstreze firea. Țara era mișcătoare și neaşezată pe dinafară, trebuia să fie aşezată şi statornică înăuntru. Aşa a trebuit să fie, şi aşa a fost. Dar au venit timpurile şi vor mai veni timpuri când țara, aşezată pe dinafară, va trebui însuflețită dinăuntru. De timpurile acelea va trebui să fim cu-adevărat vrednici. Iar învrednicirea românească nu se va întâmpla decât într-o direcție: prin alipirea noastră spirituală de Ardeal.

Constantin Noica, 《Pagini despre sufletul românesc》, Ed. Humanitas, 1991, fragmente dintr-o conferință radio susținută în 1940.

Arată articolul și altora:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *