- Istorie

Catolicismul românesc între România comunistă și Vatican

Autor: Sergiu Soica

Teologul Sergiu Soica este doctor în istorie “Summa cum laude” cu teza „Biserica Greco-Catolică din Banat. 1945-1965”. A absolvit în anul 2004, Facultatea de Teologie Greco-Catolică, departamentul Oradea, secţia Teologie Pastorală, Universitatea „Babeş-Bolyai”, obţinând licenţa în teologie. În perioada 2004-2005 a urmat cursurile unui master de Istoria Bisericii Române Unite, tot în cadrul UBB Cluj. Titlul lucrării de dizertaţie a fost: „Desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice”. Părintele profesor Sergiu Soica a fost hirotonit în 2017. Actualmente predă un curs de Istoria Bisericii Române Unite studenţilor de la Oradea din cadrul departamentului Teologie Pastorală. A publicat 17 cărţi, numeroase articole şi studii pe tema Istoriei Bisericii Greco-Catolice în perioada regimului comunist, pornind de la documente aflate în arhiva CNSAS, din arhive naţionale, dar şi arhive ecleziastice.

Una din sursele ostilităţii faţă de Vatican se află în politica autorităţilor comuniste de a tăia legăturile comunităţii catolice din România cu Sfântul Scaun. Singura „concesie” admisă la începutul anului 1950 era o palidă recunoaştere a Papei ca autoritate spirituală supremă în problemele de credinţă şi dogmă; în celelalte chestiuni însă, Biserica Romano-Catolică trebuia să se conformeze legislaţiei arbitrare comuniste[1]. Reprezentanţa diplomatică a Sfântului Scaun la Bucureşti, Nunţiatura Apostolică, a blocat orice proiect de statut al cultului catolic venit din zona clerului înclinat spre colaborarea cu regimul. Spre deosebire de poziţiile exprimate în istoriografia românească, existenţa unei Nunţiaturi în România, în primii ani ai regimului comunist, putea fi un avantaj şi o şansă pentru Catolici să ajungă la un modus vivendi cu guvernul RPR.. Mai mult, negocierea mai înţeleaptă a termenilor viitorului statut ar fi putut conduce la stipularea unor prevederi acceptabile şi pentru Sfântul Scaun. Plasarea discuţiei în zona contrafactuală este însă riscantă şi ignoră conflictul profund existent între cele două entităţi Vaticanul cu vocaţie universală – şi Uniunea Sovietică. Tribunalul militar Bucureşti a instrumentat între 28 şi 30 iunie 1950 „procesul grupului de spioni şi trădători”, farsă judiciară ce implica Nunţiatura. În urma acestui proces, reprezentanţii diplomaţiei pontificale (internunţiul Gerald Patrick O’Hara, secretarul John C. Krik şi Guido del Mestri, auditor) au fost siliţi să părăsească România la 7 iulie.

Patriarhul “roșu” al BOR Justinian Marina la o aniversare a lui Nicolae Ceaușescu

Deşi diplomaţii Sfântului Scaun erau deja expulzaţi, răfuiala cu Vaticanul nu a încetat: după două săptămâni, clădirea Nunţiaturii a fost ocupată de forţe ale Direcţiei Generale a Securităţii Poporului[2], care au arestat personalul românesc ce deservise reprezentanţa diplomatică. Organele de anchetă ale Securităţii au încercat să pună sub acuzare Vaticanul şi, în particular, Nunţiatura Apostolică, inclusiv prin exploatarea cinică a cazului Ionela (Maria Cotoi), călugăriţă în cadrul congregaţiei Maicii Domnului din Blaj. Sora Ionela a avut, după 1945, mai multe viziuni şi a redactat, se pare, un document pe care autorităţile l-au interpretat drept instigator[3]. Cazul călugăriţei greco-catolice a căpătat noi dimensiuni odată cu apariţia pe trupul său a unor stigmate, şi a fost anchetat de Nunţiatura Apostolică, aceasta căutând să prevină o accentuare a prigoanei anticatolice având ca sursă viziunile ei. […] Fără vreun mijloc de presiune sau persuasiune asupra guvernului comunist de la Bucureşti,  Vaticanul a decis să-şi încurajeze credincioşii. Un exemplu este Scrisoarea apostolică din 27 martie 1952 adresată de Pius al XII-lea episcopatului, clerului şi credincioşilor catolici din România, care îndemna la păstrarea credinţei şi a legăturii cu Roma, chiar cu riscul celor mai dure persecuţii. În anii ’50, informaţiile referitoare la catolicii din România ajungeau la Vatican cu greutate, şi uneori, contradictorii. Spre exemplu în anul 1954, cardinalul Eugene Tisserant, secretarul Congregaţiei pentru Bisericile Catolice Orientale, nu ştia nimic sigur în legătură cu soarta episcopului greco-catolic de la Oradea, Valeriu Traian Frenţiu (care murise în urmă cu doi ani la Sighet)[4].

Destinderea intervenită la începutul anilor ’60 între cele două blocuri politico-militare a influenţat inclusiv dialogul dintre Sfântul Scaun şi guvernele comuniste din Europa Răsăriteană. Temeiurile politice orientale ale Sfântului Scaun (Ostpolitik-ul Vatican, cum au mai fost numite) au fost puse în ultima parte a pontificatului lui Ioan la XXIII-lea, o dată cu vizita Cardinalului Agostino Casaroli la Budapesta şi Praga în mai 1963[5]. Una dintre preocupările Sfântului Scaun era restabilirea condiţiilor normale ale vieţii religioase în ţările cu populaţie catolică în Europa de Est, ceea ce presupunea o ierarhie acceptată şi de Vatican, recunoaşterea de către guvernele comuniste a jurisdicţiei Romei asupra catolicilor în probleme de credinţă, precum şi libertatea de comunicare cu episcopii[6].

După 1965 au avut loc mai multe întâlniri, inclusiv între funcţionari ai Curiei romane şi diplomaţi români. Cornel Burtică, ambasador al României în Italia, îşi aminteşte că în iulie 1966, atunci când a avut o întâlnire la Grottaferrata cu cardinalul Agostino Casaroli, consacrată aducerii în ţară a copiei după Columna lui Traian, prelatul papal i-a propus şi discutarea problemelor aflate în suspensie între Vatican şi România. După mai multe întâlniri şi discuţii, în noiembrie 1966, mons. Agostino Casaroli a anunţat autorităţile române că Sfântul Părinte este de acord cu predarea către România a copiei Columnei lui Traian, comandată şi achitată de guvernele interbelice[7]. În ianuarie 1967, copia a ajuns în ţară, însă guvernanţii de la Bucureşti nu s-au purtat elegant cu reprezentanţii Vaticanului, nici după ce s-au făcut primii paşi spre normalizare. Guvernul RSR a purtat discuţii cu reprezentanţii Vaticanului chiar şi în probleme economice, însă Nicolae Ceauşescu n-a fost de acord să le dea nici o satisfacţie pe plan politic. Cu alte cuvinte, interesul Sfântului Scaun pentru situaţia catolicilor din România comunistă îl stânjenea şi pe Nicolae Ceauşescu, liderul PCR, care punea accentul pe teza „neamestecului în treburile interne”. De altfel, refuzul de a da satisfacţie Vaticanului s-a manifestat încă din 1965 când, deşi Sfântul Scaun a adresat invitaţii de participare la sesiunile Conciliului Vatican II episcopilor greco-catolici, prelaţii uniţi, abia eliberaţi din penitenciare, nu le-au putut onora din cauza opoziţiei manifestate de autorităţile comuniste (comuniştii îi lăsau pe episcopi, cu condiţia de a nu se mai întoarce în România). Mai mult, organele Securităţii Statului au fost preocupate să controleze toate posibilele canale de comunicare ale Vaticanului cu greco-catolicii din ţară[8].

Organele Securităţii Statului au fost preocupate să controleze toate posibilele canale de comunicare ale Vaticanului cu greco-catolicii din ţară. Încă de la începutul anilor ’60 a devenit limpede că în centrul divergenţelor dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică se află aşa numita chestiune „uniată”. Puterea comunistă împărtăşea această poziţie. Ambele doreau ca Vaticanul să renunțe definitiv la sprijinirea „uniatismului”, care echivala cu abandonarea românilor greco-catolici, era prima condiţie pe care ierarhia BOR o punea încă din anul 1964 pentru începerea unui dialog efectiv cu Biserica Catolică.

Existau multe probleme litigioase între Sfântul Scaun şi România comunistă. Spre exemplu, acţiunea Sfântului Scaun de organizare a clerului greco-catolic din exil, prin consacrarea, la 8 septembrie 1960, a preotului Vasile Cristea ca episcop de Lebedo, pentru românii greco-catolici din emigraţie. Acest lucru a stârnit o deosebită iritare, deoarece noul arhiereu era considerat de regimul comunist drept „transfug” şi „trădător”[9]. Nu numai oficialităţile comuniste de la Bucureşti priveau cu ostilitate ascensiunea preotului spre demnitatea arhierească, ci şi Sfântul Sinod al BOR. Activitatea intensă a BOR în cadrul mişcării ecumenice, după 1961, susţinea perfect imaginea pe care statul încerca să şi-o creeze în exterior, iar această imagine pozitivă a statului român sprijinea reputaţia de instituţie demnă de încredere pe care BOR şi-o câştigase în rândurile Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Cu toate că organizaţia ecumenică din care făcea parte a acordat o atenţie specială relaţiilor cu Sfântul Scaun, mai ales în contextul Conciliului II Vatican, care şi-a deschis lucrările la 11 octombrie 1962, BOR a adoptat o poziţie mai degrabă ostilă. De altfel, BOR a rămas una din puţinele Biserici Ortodoxe, membre ale Consiliului Ecumenic, care nu-şi trimisese nici măcar observatori la sesiunile Conciliului Vatican II, în ciuda insistenţelor venite din mai multe părţi şi a confirmării participării chiar şi de către Patriarhia Rusă[10].  Încă de la începutul anilor ’60 a devenit limpede că în centrul divergenţelor dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-catolică se află aşa numita chestiune „uniată”. Renunţarea de către Vatican la sprijinirea „uniatismului”, care echivala cu abandonarea românilor greco-catolici, era prima condiţie pe care ierarhia BOR o punea încă din anul 1964 pentru începerea unui dialog efectiv cu Biserica Catolică. Puterea comunistă împărtăşea această poziţie, mai ales că deţinea informaţii potrivit cărora, cu prilejul Conciliului Vatican II, s-au organizat manifestări „defăimătoare” la adresa statului român.Diplomaţia pontificală dădea dovadă de prudenţă în chestiunea „uniată” şi, din acest punct de vedere, este semnificativ faptul că, la sfârşitul audienţei acordate lui Nicolae Ceauşescu de Paul al VI-lea, la 26 martie 1973, comunicatul Sfântului Scaun dat publicităţii vorbea foarte puţin despre situaţia Bisericii Catolice din România, iar  problema greco-catolică nici măcar nu era menţionată[11]. În acelaşi an, Paul al VI-lea schiţa două gesturi care semnificau, de fapt, aprobarea rezistenţei Bisericii Greco-Catolice. La 5 martie 1973, în cadrul unui Consistoriu s-a adus la cunoştinţă decizia de consacrare în demnitatea de cardinal a episcopului Iuliu Hossu[12], iar peste câteva luni, la 22 octombrie, primea în audienţă un grup de preoţi ai Bisericii de rit oriental, condus de episcopul Vasile Cristea.

Premierul comunist Ion Gheorghe Maurer și ministrul de externe Corneliu Mănescu primiți într-o scurtă audiență de Papa Paul al VI-lea

Alegerea arhiepiscopului de Cracovia, Karol Wojtyla, ca papă a întărit şi mai mult Biserica Catolică în Polonia, dar a avut consecinţe şi asupra dinamicii relaţiilor externe ale ţărilor din Europa Răsăriteană. O dată cu pontificatul lui Ioan Paul al II-lea convorbirile cu guvernele comuniste şi cu Bisericile ortodoxe din Răsărit au început să traverseze o etapă mai delicată datorită accentului pus de Vatican pe respectarea drepturilor omului. În plus, Ioan Paul al II-lea a făcut mai puţine concesii în relaţiile diplomatice cu Moscova şi sateliţii ei  decât predecesorii lui[13]. Un laitmotiv al pontificatului său a fost viitorul Bisericilor în Europa de Est şi misiunea specială a sa, ca papă de origine slavă, de a reafirma unitatea Bisericii creştine de la Atlantic la Urali. Discursurile papei, favorabile reconstruirii Bisericilor catolice orientale de rit bizantin au devenit din ce în ce mai frecvente şi au trezit din nou speranţe în rândul greco-catolicilor din România. Ostilitatea guvernului de la Bucureşti faţă de Ioan Paul al II-lea s-a vădit chiar cu prilejul învestiturii sale, în toamna anului 1978, când România a fost singura ţară din blocul comunist care nu a trimis o delegaţie care să asiste la eveniment[14].

 

Sfântul Scaun şi problema greco-catolică din România

Rezistenţa greco-catolică a fost impecabilă sub regimul comunist, un factor care a întreţinut memoria greco-catolică, dar şi speranţa refacerii acestei biserici fiind Sfântul Scaun. Vaticanul a furnizat deopotrivă sprijin moral şi diplomatic. Intervenţia Sfântului Scaun a fost fie direct – prin diplomaţia sa, prin Secretariatul pentru Unitatea Creştină, prin clericii şi activiştii catolici care veneau în ţară, prin ajutoare materiale (în special episcopiilor greco-catolici), fie indirectă – prin grupul de clerici greco-catolici care activau la Roma şi care aveau o autonomie destul de importantă în iniţiative. Aceasta din urmă, deşi nu avea concepţii unitare, a întreţinut cauza Bisericii greco-catolice din România şi uneori a făcut presiuni asupra unor responsabili ai Vaticanului care  supralicitau în concesiile lor faţă de autorităţile de la Bucureşti în problema Greco-catolică.La 24 ianuarie 1965, Aloisie Tăutu, probabil conducătorul grupului de clerici greco-catolici români de la Vatican, adresa un memoriu lui Gheorghiu-Dej în problema Bisericii Greco-Catolice, prin intermediul Ambasadei Române de la Roma care prin conţinutul său tematic va consacra paradigma intervenţiilor şi insistenţelor ulterioare.

Cardinalul Iuliu Hossu și Regina Maria

Refacerea Bisericii Greco-catolice răspundea unor imperative naţionale, care începeau să aibă ecou în rândul comuniştilor români, de a contracara propaganda maghiară din Occident cu ajutorul Vaticanului, care ar fi fost obligat moral de generozitatea regimului de la Bucureşti în cazul în care ar fi permis reconstituirea greco-catolicismului şi de a fortifica elementul românesc din Transilvania în raport cu minoritarii[15]. Tăutu observa că atitudinea concesivă a regimului de la Budapesta, încheând la 15 septembrie 1964 un acord cu Sfântul Scaun şi a permis sfinţirea de noi episcopi, punea Ungaria pe o poziţie mai confortabilă decât România în ce priveşte credibilitatea în exterior, ultima continuând să apară ca un bastion al persecuţiilor religioase şi naţionale. Aloisie Tăutu afirma că recunoaşterea legală a Bisericii Greco-Catolice ar conduce la afirmarea cât mai pronunţată a caracterului românesc al Ardealului. Acelaşi Aloisie Tăutu, împreună cu clericii greco-catolici de la Roma (Pamfil Cârnaţiu, Vasile Mărgineanu, Ovidiu Bejan, Ioan A. Tăutu, Traian Crişan) adresează un nou memoriu ministrului de externe român, Corneliu Mănescu, aflat în trecere prin Italia. Documentul pledează pentru refacerea Bisericii  Greco-Catolice, sesizând o situaţie absurdă în România acelei epoci: Fiii Bisericii greco-catolice române, crescuţi, formaţi şi educaţi într-o mentalitate română şi apuseană, nu se pot obişnui nicidecum cu spiritul Bisericii ortodoxe, în cadrul căreia au fost constrânşi să intre.

Ei au ajuns în tragica şi paradoxala situaţie de a frecventa biserici străine, maghiare şi germane […]. Cea ce nu au reuşit să realizeze regimurile trecute se realizează azi, desigur fără intenţie, sub actualul regim: înstrăinarea românilor prin credinţa religioasă[16].  Situaţia alarmantă semnalată în memoriu n-ar fi trebuit să lase indiferent un regim al cărui naţionalism era în plină ecloziune, dar lucrurile nu stăteau aşa. Foarte puţini greco-catolici au frecventat bisericile romano-catolice maghiare şi încă şi mai puţini cele germane. Nu este mai puţin adevărat că mulţi credincioşi greco-catolici care participau la actele de cult ortodoxe o făceau cu conştiinţa că frecventează acelaşi locaş de cult, în care se mai păstrau discret obiecte care aminteau de fostul cult, de multe ori cu acelaşi preot sau cu un alt preot revenit, toate acestea inducând o puternică senzaţie de continuitate. O dată cu începerea contactelor dintre diplomaţia Vaticanului şi autorităţile române în 1968, emisarii Sfântului Scaun vor încerca permanent să discute cu interlocutorii lor problema greco-catolică şi să poată avea convorbiri cu episcopii clandestini, cerere metodic respinsă de regim. Lui Giovanni Cheli, primul diplomat pontifical care va veni în România, i s-a permis să-l întâlnească în 1968 şi 1969 pe Iuliu Hossu la Căldăruşani[17].

Cardinalul greco-catolic Iuliu Hossu în domiciliul forțat la Căldărușani.

O dată cu începerea contactelor dintre diplomaţia Vaticanului şi autorităţile române în 1968, emisarii Sfântului Scaun vor încerca permanent să discute cu interlocutorii lor problema greco-catolică şi să poată avea convorbiri cu episcopii clandestini, cerere metodic respinsă de regim. Lui Giovanni Cheli, primul diplomat pontifical care va veni în România, i s-a permis să-l întâlnească în 1968 şi 1969 pe Iuliu Hossu la Căldăruşani

Problema greco-catolică este repusă şi în timpul vizitei delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române la Vatican în martie 1972. Episcopul greco-catolic Vasile Cristea adresează un memoriu, (datat în 17 martie 1972) conducătorului delegaţiei, episcopul vicar Antonie Plămădeală. Raţionamentul pe care este constituit acest memoriu pare curios, deoarece este solicitată intervenţia Bisericii Ortodoxe Române pe lângă autorităţile comuniste pentru acordarea libertăţii Bisericii Greco-Catolice, după ce este criticată intenţia patriarhiei de a relansa proiectul creării unei biserici ortodoxe române la Roma (proiectul data din 1941[18]) pentru că ar produce divizarea românilor din capitala Italiei.  În acelaşi an, climatul raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi lumea catolică se deteriorează în urma declaraţiilor patriarhului Iustinian făcute în Belgia despre circumstanţele dispariţiei Bisericii Greco-Catolice, calificată drept a autodizolvare, declaraţii care a lezat Sfântul Scaun şi Bisericile catolice din Occident.În martie 1977 intervine un eveniment, vizita monseniorului Octavian Bârlea, vizitator apostolic pentru românii greco-catolici din SUA. Autorităţile de la Bucureşti îl apreciau pe Bârlea, în raport cu ceilalţi clerici greco-catolici români din emigraţie, ca pe un element moderat, cu care se putea stabili o colaborare pe terenul apărării intereselor României în planul propagandei externe. Bârlea vine în România, la invitaţia Asociaţiei „România” care cultiva, în interesul regimului relaţii cu românii din străinătate.

În 1972, climatul raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi lumea catolică se deteriorează în urma declaraţiilor patriarhului Iustinian făcute în Belgia despre circumstanţele dispariţiei Bisericii Greco-Catolice, calificată drept a autodizolvare, declaraţii care a lezat Sfântul Scaun şi Bisericile catolice din Occident.

Primit la Departamentul Cultelor, prelatul greco-catolic solicită permisiunea de a se întâlni cu episcopii greco-catolici. Este refuzat, dar are surpriza de a auzi o declaraţie a vicepreşedintelui Departamentului Cultelor, în totală contradicţie cu discursul curent în problema Bisericii GrecoCatolice: Poate că în perspectivă vom putea să discutăm şi problema greco-catolică. Încă nu sunt coapte condiţiile. Este necesar să se renunţe la manifestările ostile pe care continuă să le întreţină Vasile Cristea şi cei din jurul său la Roma. Probabil că singura explicaţie admisibilă a acestei declaraţii este simularea unei bunăvoinţe pentru a obţine agrementul interlocutorului la proiectele în care autorităţile de la Bucureşti doreau să-l utilizeze pe Bârlea. Vizitator apostolic pentru cele 17 parohii greco-catolice române din SUA, Octavian Bârlea a creat în 1976 Academia Românoamericană. Aceasta organiza manifestări culturale în care puteau fi angrenaţi intelectuali din România (Bârlea va avea o întâlnire cu responsabilii Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice din România unde au fost dezbătute posibilele colaborări din ţară. În SUA, o serie de organizaţii româneşti criticau contactele Academiei Româno-americane cu regimul de la Bucureşti)[19].

 

Atitudinea Papei Ioan Paul al II-lea a însemnat o revigorare a atenţiei publice acordată de Sfântul Scaun Bisericii Greco-Catolice Române. În 1979 Ioan Paul al II-lea scrie lui Ceauşescu în favoarea Bisericii greco-catolice. Epistola Suveranului Pontif era obligatorie în contextul stadiului la care se ajunsese în raporturile româno-vaticane. După mai multe rânduri de negocieri derulate după 1975, diplomaţia Vaticanului s-a văzut obligată să accepte elaborarea unui statut doar pentru ritul latin. Scrisoarea din 1979 trebuia să compenseze absenţa ritului greco-catolic din proiectul de statut, remis chiar atunci de diplomaţii papali autorităţilor din România şi să demonstreze că nu fusese eludată problema acestei biserici. Sfinţirea clericului greco-catolic Traian Crişan ca arhiepiscop la 6 ianuarie 1982 şi declaraţiile lui Ioan Paul al II-lea în favoarea libertăţii Bisericii Greco-Catolice au generat un adevărat incident politico-religios în care au intervenit mai mulţi actori[20].

Principalul actor îl constituie autorităţile comuniste care au încercat să determine două reacţii, una a Bisericii Ortodoxe Române şi alta a ordinarilor romano-catolici din România. Obiectivele urmărite de guvern nu sunt prea clare. O reacţie virulentă a Bisericii Ortodoxe Române putea fi încă un semnal că regimul considera problema Bisericii Greco-Catolice intangibilă, dar asemenea semnale existaseră în toate  expunerile pedante pe care conducătorii Departamentului Cultelor le făcuseră emisarilor de la Vatican. La rândul ei, BOR, în contactele cu Biserica Catolică, se exprimase tranşant în aceeaşi chestiune. Prin urmare, o reacţie disproporţionată faţă de declaraţiile papei favorabile Bisericii Greco-Catolice nu părea utilă. Un alt obiectiv putea fi transformarea acestui incident în pretextul întreruperii tratativelor cu privire la statutul ritului latin. Din desfăşurarea evenimentelor însă, incidentul din 1982 nu pare să fi avut rolul principal în eşecul tratativelor.

Ortodoxie filetistă și retorică anti-catolică – ingrediente ale ideologieie național-comuniste promovată de mașina de propagandă a lui Ceaușescu.

Declaraţiile papei au fost analizate în şedinţa Sfântului Sinod din 10 – 11 ianuarie 1982. S-a decis trimiterea unei telegrame suveranului pontif. Telegrama relua versiunea cunoscută a reîntregirii religioase din 1948, chestiune pur religioasă, în care statul nu a fost implicat, şi califica declaraţiile papale ca imixtiune nepermisă în treburile interne ale Bisericii Ortodoxe Române ca şi ale României, ţară suverană şi independentă” Se mai spunea, despre aceleaşi declaraţii, că duc „la înrăutăţirea relaţiilor dintre Bisericile noastre într-un moment în  care evenimentele internaţionale reclamă unitatea tuturor forţelor capabile să apere pacea lumii[21]. Sfântul Sinod solicita papei să-şi reconsidere poziţia. Ulterior, patriarhul Iustin Moisescu i-a trimis lui Ioan Paul al II-lea o scrisoare care se axa pe ideile din telegrama Sfântului Sinod.

Incidentul din 1982 şi polemica ocazională au relevat sensibilitatea exacerbată a Bisericii Ortodoxe Române şi a oficialităţilor faţă de posibila redeschidere a dosarului Bisericii Greco-catolice. Dar mai important, având în vedere că răspunsul Papei era o pledoarie în favoarea respectării drepturilor omului şi a demnităţii umane, este faptul că a fost demonstrată alergia regimului faţă de libertate în general şi faţă de libertatea religioasă, în particular.

[1] Ovidiu Bozgan, România versus Vatican. Persecuţia Bisericii Catolice din România comunistă în lumina documentelor diplomatice franceze, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2000, p. 80
[2] Cristian Vasile, Imposibila reconciliere: România comunistă şi Vaticanul (1950 – 1989), în Politică externă comunistă şi exil anticomunist, Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, Volumul II, p. 131
[3]  Vasile Borda Mircea Borda, Cardinalul Alexandru Todea, p. 113
[4] Sylvaine Guinle-Lorinet, Bisericile din România în anii cincizeci, văzute de la Vatican, Memoria, nr. 34, 1/2001, pp. 62-63
[5]  Ioan-Marius Bucur, Smaranda Ignat, „Limitele Ostpolitik-ului Vatican: cazul României”, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia Catholica, XLVII, nr. 2, 2002, pp. 35 – 42
[6] Ibidem, p. 37
[7]  Cristian Vasile, Imposibila reconciliere…, p. 136
[8]  Vezi Documentul nr. 29
[9] Alexandru Raţiu, Biserica Furată, p. 93
[10] Ibidem, p. 94
[11]  Ioan-Marius Bucur, Smaranda Ignat, art. cit., pp. 35 – 42
[12] Silvestru Augustin Prunduş, Clemente Plaianu, Cei 12 Episcopi Martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma, p. 37
[13] Timothy Garton Ash, Istoria prezentului, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 81
[14] Cristian Vasile, Imposibila reconciliere…, p. 145
[15] Ovidiu Bozgan, Cronica unui eşec previzibil, România şi Sfântul Scaun în epoca pontificatului lui Paul al VI-lea (1963 – 1978), Ed. Curtea veche, Bucureşti, 2004, p. 102
[16] Dosar 1/6, Memoriu, 7 septembrie 1966, f. 139 – 140, apud Ovidiu Bozgan, Cronica unui eşec previzibil, op. cit., p.104
[17] Cf. Silvestru Augustin Prunduş, Clemente Plaianu, Cei 12 Episcopi Martiri…, p. 41
[18] Vasile Manea, Cicerone Ioniţoiu, Martiri şi Mărturisitori ai Bisericii din România (1948 – 1989) – Biserica Ortodoxă, p. 15
[19] Cf. Ioan Bota, Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti de la origini până astăzi, ediţia a II-a, p. 521
[20] Cf. Codruţa Maria Ştirban, Marcel Ştirban, op. cit., pp. 470-483
[21] Ovidiu Bozgan, Cronica unui eşec previzibil, p. 110
Arată articolul și altora:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *