- Catolicismul azi

Catolicism și naționalism

Teza principală a Combativ: Catolicismul românesc este perfect compatibil naționalismul românesc.

Adevăratul motor confesional al naționalismului românesc este catolicismul, nu ortodoxia. Mai precis, greco-catolicismul. Ca român de confesiune catolică poți fi atașat cu sufletul de Biserica -Una, Catolică și Apostolică. Adevăratul creuzet religios al autenticului naționalism românesc îl reprezintă Biserica Greco-Catolică, Biserică Națională.

Acest catolicism românesc este reprezentat de Biserica Greco-Catolică. Biserică Română Unită cu Roma este expresia catolicismului românesc (și nu doar în Transilvania) și a naționalismului românesc autentic. „Românii ardeleni au învăţat să fie naţionalişti (adică să fie conştienţi de identitatea lor naţională şi să considere că din aceasta derivă drepturile lor politice fundamentale), prin imitaţie, prin comparaţie şi prin competiţie, în raport cu celelalte comunităţi concurente din provinciile multietnice în care trăiau… E un naţionalism etnic, având ca obiectiv principal supravieţuirea şi dezvoltarea propriei comunităţi naţionale, sub ameninţarea rivalilor săi, va caracteriza ideologia naţională a românilor ardeleni“/1 . Prin revenirea la Biserica-mamă Catolică, românii din Transilvania au afirmat și consolidat identitatea națională a întregii românimi. “Învăţaţii Şcolii Ardelene au mers să înveţe la Roma, unde li s-au deschis ochii în multe privinţe. Iar următoarea generaţie de intelectuali îl va citi pe părintele naţionalismului etnico-lingvistic, Johann Gottfried Herder, în germană, care era limba imperiului„ /2.

O temă perversă a propagandei național-comuniste, precum și a cele ortodoxe panslaviste (ambele merg mână în mână) este a cea potrivit căreia, în Transilvania, Catolicismul s-ar confunda exclusiv cu maghiarimea. Cu alte cuvinte, inducerea ideii false că, cel puțin în Transilvania, nu ar exista un catolicism românesc, ci doar unul maghiar. Mai mult, că în Transilvania catolicismul ar fi monopolul confesional al maghiarimii. Fals. În Transilvania a existat, există și va exista mereu un catolicism românesc perfect legitim teologic și istoric.

Propagandă neagră a ortodoxismului filelist a elaborat teoria toxică potrivit căreia Biserica Greco-catolică din Transilvania ar fi un fel de „biserică artificială”, creată prin „ruptura de ortodoxie”, un fel de “anexă a catolicismului maghiar”, reprezentând „interesele anti-naționale” ale acestei comunității, în timp ce Biserica Ortodoxă Română din Transilvania ar reprezenta adevărata expresie natională a românilor transilvăneni. Această teorie este un fals istoric. O asemenea campanie de dezinformare dusă de BOR este la fel de nocivă ca și teoria pseudo-istorică lui Eduard Robert Rösler.

Un grup de tineri participa la pelerinaj, dupa slujba de Invierede de la Catedrala Romano-Catolica “Sfinta Fecioara Maria, Regina”, din Iasi. LIVIU CHIRICA / MEDIAFAX FOTO

Adevărații reprezentanți ai catolicismului de pe teritoriul nostru național, cel puțin demografic vorbind, sunt românii, nu maghiarii. Doar 40% din membrii naționalității conlocuitoare maghiare din România ar reprezenta credincioși catolici. Deci mai puțin de jumătate dintre maghiarii din România. Expresia confesională tradițională a maghiarimii din România este cea protestantă, nu cea catolică.

Greco-catolicii transilvăneni sunt la fel de viu și de legitim legați de Vatican ca și frații lor romano-catolici români din Moldova și Muntenia. Toți, împreună, formează aceeași familie catolică românească. Confesiunea catolică nu constituie monopolul minorității maghiare nici în Transilvania, nici în România. În România, per total, romano-catolicii români din Moldova și Muntenia, împreună cu greco-catolicii români din Transilvania, reprezintă peste 6% din populația totală a României. Toți sunt expresia sublimă a unui și a aceluiași catolicism românesc conectat la aceași Biserică – Una, Catolică și Apostolică.

Menținerea unei diviziuni artificiale între romano-catolicii români și greco-catolici români în interiorul catolicismului românesc a fost o operațiune a Securității din timpul regimului comunist. A fost speculată, în mod exagerat și pervers (prin operațiuni diversioniste și de intoxicare, atât în rândul clerului, cât și a credincioșilor), o pretinsă diferența radicală dintre cele două rituri ale catolicismului românesc (latin versus bizantin). Conștiința identității de crez teologic a greco-catolicilor (apartenența la Catolicism) a fost pusă în umbră, trecută în plan secund, fiind dezvoltată o conștiință exagerată a identității liturgice (ritul bizantin versus ritul latin). Or, Vaticanul respectă Conciliul Florentin din anul 1439 în care s-a făcut Unirea între Biserica răsăriteană a Constantinopolului și Biserica Apuseană a Romei pe baza unității în credință și a recunoașterii egalității celor două rituri, răsăritean și apusean.

Operând o asemnea distincție artificială în mentalul colectiv al catolicilor români, stimulând vanități liturigice ale unor membri ai clerului greco-catolic român (de tipul “noi suntem mai răsăriți decât răsăritenii, și mai autentic catolici decât romano-catolicii”), Securitatea a reușit să spargă unitatea catolicilor din România și să inducă pervers ideea în rândul greco-catolicilor români că Biserica Catolică i-a abandonat, că i-a trădat, și că locul lor firesc, potrivit ritului bizantin, ar fi mai degrabă lângă frații lor ortodocși, decât în interiorul marii familii universale catolice. Așa a fost cultivat de către laboratoarele Securității (din perioada stalinistă până în 1990, și chiar după) un sentiment indus al abandonului. Inducerea unui astfel de sentiment printre ierarhi și credincioși urmărea să descurajeze orice formă de rezistență religioasă și confesională la comunism, orice intenție de petiție și de protest internațional care ar fi putut fi sprijinite de Vatican în condițiile diviziunii Est-Vest din timpul războiului rece.

Unul din dosarele de urmărire informativă a cardinalului greco-catolic Iuliu Hossu

După cum apare în unele note informative sau de interogatoriu, poliția politică comunistă era conștientă de “piatra tare” pe care o reprezintă catolicii români în calea procesului de stalinizare a României. Într-o notă informativă rezultată în urma supravegherii lui Vasile Aftenie, Vicar al Mitropoliei Blajului în București, acesta declarase un război surd și nevăzut organelor de repreziune prin afirmații publice de tipul: “Catolicii nu fac nici o tranzacțiune cu guvernul comunist al României, ci își continuã drumul trasat de Vatican, drum comun pentru toți catolicii din lume. În consecințã, vor duce lupta categoricã contra guvernului român și contra comunismului, cu mijloacele și tactul, indicate de împrejurãri. Regimul batjocorește biserica și religia noastrã, sugrumã libertatea individualã, a scrisului și a cuvântului. Martirii bisericii noastre sunt schingiuiți, amenințați și nedreptãțiți cu brutalitate. Temnițele și lagãrele guvernului comunist nu ne sperie, ci ne antreneazã în lupta contra regimului, întrucât rãzboiul bate la ușã, vor veni americanii, și se va termina cu regimul comunist de la noi“.

În unele tehnici de tortură psihologică ale poliției politice comuniste aplicate deținuților politici una din temele recurente era nu doar izolarea fizică (detenția la izolator fără lumina zilei), ci și inducerea – în timpul interminabilelor interogatorii de o bestialitate demonică – a falsei conștiinței a abandonării și trădării de către Occident (“americanii v-au vândut, v-au abandonat, nu mai vin să vă slaveze“, sau “Vaticanul v-a trădat, v-a vândut, nu îi mai pasă de voi, greco-catolicii“). Pentru aplicarea cu succes a unei asemenea tehnici de îngenunchere psihologică a „dușmanului ideologic”, NKVD-ul îi instruia pe ofițerii români de securitate cum să procedeze de obicei cu membi ai clerului sau cu persoane obișnuite, laici, ținându-se cont de capacitatea lor puternică de credință și de rezistență morală.

 

A doua teză: Definirea identității naționale prin exclusivismul confesional al Bisericii Ortodoxe Române este o eroare.

Ortodoxia este un ingredient problematic al definirii identității noastre ca națiune de origine latină. Iată o mostră de cretinism confesional când vine vorba de definirea identității națonale, exprimată de unul dintre cei mai venali și toxici intelectuali de salon interbelic, finanțați de rețeaua de spionaj germană – Nae Ionescu. Iată un sofism naeionescian menit să perpetueze peste timp ideea unor diviziuni radicale în sânul comunității naționale prin accentuarea unei diferențelor confesionale artificiale: “Suntem ortodocşi pentru că suntem Români, şi suntem Români pentru că suntem ortodocşi. Ca să devenim catolici ar trebui să ne transformăm astfel sufleteşte, încât să putem realiza Catolicismul. Transformarea aceasta înseamnă însă renunţarea la istoria noastră şi la structura noastră spirituală. Cu alte cuvinte: la România. Aici nu există o a treia poziţie: sau rămâi Român -şi atunci catolicismul tău nu e o realitate; sau devii catolic – şi atunci nu mai eşti Român”/3.

Nae Ionescu (1890-1940) a fost un filozof și jurnalist român. Este autorul celebrei sintagme “A fi bun român înseamnă a fi ortodox”

Când strămoșii greci ai lui Nae Ionescu veneau în România ca servitori ai familiilor fanariote, corifeii greco-catolici ai Școlii Ardelene promovau identitatea națională și originea latină a națiunii române în cancelariile europene. Când Nae Ionescu, crescut în lumpenul portuar brăilean, îmbrățișa, împreună cu Panait Istrati, cauza socialismului internaționalist, Iuliu Maniu și cardinalul Iuliu Hossu pregăteau proiectul unei națiuni române unite. Deși colaborator al lui Nae Ionescu la ziarul „Cuvântul”, Petre Țuțea dădea peste timp cea mai bună replică aberațiilor hiperconfesionaliste și filetiste ale super-ortodoxului grecizant Nae Ionescu:„Sunt băiat de preot ortodox, dar sunt catolicizant. De ce? Pentru că venim de la Roma, nu de la Moscova. Nu sunt ortodox deloc. Cum să nu-mi fie rușine de Ortodoxie, dacă nu e românească? Asta e greco-slavă. Ce-avem noi cu grecoteii și cu bulgarii? Eu sunt cu Papa, cum spun cronicarii, ne tragem de la Râm. Restul sunt “basne”. Așa spune cronicarul “basne”. Păi, îmi convine să fac parte din marea familie latină, decât sa fiu văr primar cu bulgarii”/4 . Vasile Băncilă vorbește despre naționalismul catolic al românilor din Transilvania ca despre o formă de existențialism etnic al cărei imperativ era supraviețuirea comunității de limbă și de neam, nu doar la nivel regional, ci la nivelul întregii țări, lăudând “romantismul nationalist şi viril al discuţiilor despre originile noastre, naţionalismul latin al şcolii ardelene şi curentului latinist – splendidă izbucnire gospodarească, in mijlocul unui ocean de slavism şi de grecism, a instinctului de a trăi al poporului nostru/5 .

Ortodoxismul se caracterizează prin tentativele sale de a defini identitatea naţională a românilor în termenii unui exclusivism confesional ortodox. Ortodoxismul riscă, prin fobia faţă de tot ceea ce nu ortodox, să excludă, de o manieră aproape fratricidă, o bună parte a comunităţii româneşti care îşi concepe identitatea naţională şi altfel decât prin raportarea la ortodoxie. Foarte buni patrioţi români există în interiorul catolicismului românesc (fie ei greco-catolici, fie romano-catolici). Excluzându-i, fie şi numai simbolic, din comunitatea românească, pe motiv că “a fi bun român înseamnă a fi doar ortodox” (stupida teză naeionesciană), privindu-i ca pe nişte trădători, ortodoxismul recade în erezia filetistă.

Răfuiala unor figuri radicale ale ortodoxiei cu greco-catolicii români spune multe despre cât de stupid se poate fragmenta solidaritatea etnică, în numele unui naţionalism redus exclusivismul confesional. Militantismul orb al unora dintre propovăduitorii ortodoxismului trimite către situaţia paradoxală a prelungirii teoriei marxiste a luptei de clasă în zona religioasă (războiul între confesiuni în interiorul aceluiaşi neam). La 10 august 1872, Sinodul a condamnat a condamnat oficial ceea ce el a numit rasismul ecleziastic, precum și argumentațiile sale teologice. În condamnarea filletismului, Sinodul din Constantinopol a definit, de fapt, o problemă de bază a Ortodoxiei moderne. Afirmarea belicoasă a caracterului absolut al confesiunii, și al consubstanțialității ei cu etnicul, trădează mesajul universal al creștinismului, iar principiul autocefaliilor devine o simplă justificare pentru particularisme tribale, pentru xenofobii ecleziale.

A treia teză a Combativ: Catolicismul – un just echilibru între național și universal

Biserica Catolică a reușit să găsească un just echilibru între diversități etnice și universalitate. Mesajul Universal al Bisericii Catolice se distribuie în mod înțelept, prin flexiuni etnice, către o pluralitate de națiuni și culturi. Acest mesaj este asimilat de către acestea prin intermediul bisericilor catolice naționale (reprezentate administrativ de arhiepiscopi). Cristos, Apostolii săi și Sfinții Păinți ai Bisericii Universale nu au cerut niciodată ajustarea peisajului complex de națiuni și culturi existente pe acest pământ într-o societate globală terestră, uniformizată, rezultată din amestecul până la omogenizare a particularităților culturale, etno-lingvistice și etno-naționale. Mântuitorul nu a impus nimănui din popoarele care i-au urmat învățăturile dumnzeiești să adopte aramaica sau ebraica. Dimpotrivă. Episodul biblic cel mai relevant în acest sens este cel al Cincizecimii. Dumnezeu își comunică mesajul universal de iubire și de chemare la mântuire prin intermediul Duhului Sfânt care ajută apostolii să vorbească în limbi străine.

Dumnezeu nu numai că s-a pogorât către oameni prin intermediul întrupării Fiului Său într-o națiune anume și într-un timp istoric anume, ci, mai mult, prin intermediul Duhului Sfânt și-a revelat infinita sa Înțelepciune Dumnezeiască prin flexiuni etnice: a vorbit, prin intermediul apostolilor inspirați, atinși de darurile vorbirii în limbi străine, tuturor etniilor și tuturor națiunilor pe limba lor, ținând cont de această pluralitate existentă de la începutul Creației. Duhul Sfânt nu inspiră inima credincioșilor lumii acesteia vorbind în vreo limbă artificială ca esperanto sau în vreun limbaj unic matematic adresat inteligenței artificiale (limbaj de programare computațională). Dumnezeu a vorbit fiecărui popor pre limba și pre etno-cultura sa. Numitorul comun lingvistic de comunicare a rămas limba latină.

Este foarte adevărat că formele crispate și maladive de naționalism, rezultate din radicalizarea identităților, face ca acele culturi, în numele cărora pretind că vorbeasc, să fie rezistente la orice influență benefică și constructivă venite din exterior (național-comunismul este una din aceste forme maladive de naționalism). Totodată, nu e mai puțin adevărat că la fel de periculoasă este conformarea acestor culturi, sau cel puțin a aspectelor-cheie ale acestora, cu modele deviante din lumea occidentală. Rupte de originile lor creștine, aceste modele sunt adesea inspirate de o abordare a vieții marcată de secularism, de ateism și de comportamente tipice individualismului radical.

Viziunile doctrinare catolice nu desființează naționalismul cultural firesc . Dimpotrivă, încurajează cultural conservarea identităților naționale, și teologic specificul fiecărei arhiepiscopii la nivel național. Bisericile devin parte a identităților culturale și naționale. Bisericile s-au implicat în construirea, apărarea și promovarea multor culturi și state naționale. La fel de adevărat este că unele din aceste biserici au fost implicate și în generarea de conflicte. Putem menționa ca exemplu relațiile extrem de dificile între Biserica Ortodoxă Rusă și Biserica Catolică, în special din Belarus și Ucraina.

Viziunile doctrinare catolice conțin o critică acerbă a oricărei forme de naționalism agresiv-expansionist sau a oricărei forme de șovinism și iredentism. Acestea au pretins și pretind în continuare o superioritate culturală și națională față de celelalte culturi naționale sau națiuni. “Patriotismul – stimulent pentru atâtea virtuți și atâtor fapte mobile de eroism, manifestate în limitele învățămintelor lui Cristos – devine un simplu pretext, o incitare la comiterea unei grave nedreptăți, atunci când autentica dragoste de patrie decade la postura de naționalism extrem, atunci când, orbiți de ură, uităm că toți oamenii sunt frații noștri, membri ai aceleiași mari familii umane, că și alte națiuni au dreptul egal cu cel al nostru la viață și prosperitate, că nu este niciodată legitim și nici înțelept să disociem moralitatea de afacerile vieții practice.” (Papa Pius al XI- lea, enciclica “Ubi arcano Dei consilio – Despre Pacea lui Cristos în Împărăția lui Hristos”, 1922). Unul dintre imaginile teologice simbolice referitoare la relația Bisericii Catolice cu diversitatea de etno-culturi și națiuni este Sărbătoarea Cincizecimii. Acest eveniment “simbolizează începutul unei noi unificări sub Duhul Sfânt și, în locul divizării de la Turnul Babel, devine posibilă o relație diferită între culturile fragmentate anterior“/6 . Această viziune de susținere a etno-culturilor, realități antropologice și etnice de bază, este corectată și temperată de catolicism, deoarece există și forțe distructive în interiorul unor popore și culturi. Catolicismul propune o echilibrare sănătoasă în orice proces de inculturație: o îmbrățișare a realităților umane diferite, dar și o purificare a aspectelor dezumanizante din interiorul unor culturi.


1/ Sorin Mitu, Modele ale naţionalismului românesc, 07/06/2016
2/idem.
3/http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/greco-catolicii-si-adventistii-de-ziua-a-7-a-contesta-mentionarea-nominala-a-bor-in-constitutie/
4/Interviu publicat in “Adevarul literar și artistic”, III, nr.145 din 6 dec.1992
5/Vasile Băncilă, Naționalismul și misiunea românească, în Discursul Contemporan, Paris, Tomul I, 1977
6/M. P. Gallagher, Clashing Symbols. An Introduction to Faith and Culture, Paulist Press, New York, 1998, 106
Arată articolul și altora:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *