- Economie socială

Din Doctrina Socială a Bisericii Catolice

Revelaţia creştină călăuzeşte la o înţelegere mai pătrunzătoare a legilor vieţii sociale».

Biserica primeşte din Evanghelie revelarea deplină a adevărului omului. Cînd îşi împlineşte misiunea de a vesti Evanghelia, ea îi atestă omului, în numele lui Cristos, propria lui demnitate şi vocaţia lui la comuniunea persoanelor; îl învaţă exigenţele dreptăţii şi ale păcii, conforme cu înţelepciunea divină. Biserica exercită o judecată morală în materie economică sau socială cînd acest lucru este cerut de drepturile fundamentale ale persoanei sau de mântuirea sufletelor. În sfera moralităţii, ea e investită cu o misiune distinctă de cea a autorităţilor politice: Biserica se interesează de aspectele vremelnice ale binelui comun întrucât sunt orânduite în vederea supremului Bine, scopul nostru ultim. Ea se străduieşte să inspire atitudinile juste în raport cu bunurile pămînteşti şi în relaţiile socio-economice.
 
Doctrina socială a Bisericii s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea, la întâlnirea Evangheliei cu societatea industrială modernă, cu noile ei structuri pentru producerea bunurilor de consum, cu noua ei concepţie despre societate, stat şi autoritate, cu noile ei forme de muncă şi de proprietate. Dezvoltarea învăţăturii Bisericii în materie economică şi socială atestă valoarea permanentă a învăţăturii Bisericii, precum şi sensul veritabil al tradiţiei ei mereu vii şi active. Învăţătura socială a Bisericii constituie un corp de doctrină care se articulează pe măsură ce Biserica interpretează evenimentele din decursul istoriei în lumina ansamblului cuvîntului revelat de Cristos Isus, cu asistenţa Duhului Sfânt. Această învăţătură devine cu atât mai acceptabilă pentru oamenii de bunăvoinţă cu cât inspiră mai mult purtarea credincioşilor. Doctrina socială a Bisericii propune principii de reflecţie; desprinde criterii de apreciere; dă orientări pentru acţiune.
 
Orice sistem conform căruia raporturile sociale ar fi în întregime determinate de factorii economici este contrar naturii persoanei umane şi actelor ei.
 O teorie care face din profit regula exclusivă şi scopul ultim al activităţii economice este moralmente inacceptabilă. Pofta dezordonată de bani produce întotdeauna efecte perverse. Este una din cauzele numeroaselor conflicte ce perturbă ordinea socială. Un sistem care subordonează drepturile fundamentale ale persoanelor şi grupurilor faţă de organizarea colectivă a producţiei este contrar demnităţii omului. Orice practici care reduc persoanele la starea de simple mijloace în vederea profitului îl aservesc pe om, duc la idolatrizarea banului şi contribuie la răspîndirea ateismului «Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi Mamonei» (Matei 6, 24; Luca 16, 13). Biserica a respins ideologiile totalitare şi atee, asociate în timpurile moderne cu «comunismul» sau cu «socialismul». În acelaşi timp, ea a respins în «capitalism» individualismul şi primatul absolut al legii pieţii asupra muncii omeneşti.

Biserica a respins ideologiile totalitare şi atee, asociate în timpurile moderne cu «comunismul» sau cu «socialismul». În acelaşi timp, ea a respins în «capitalism» individualismul şi primatul absolut al legii pieţii asupra muncii omeneşti.

Reglementarea economiei numai prin planificarea centralizată perverteşte la bază legăturile sociale; reglementarea ei numai prin legea pieţii nu poate realiza dreptatea socială; căci există numeroase nevoi omeneşti care nu pot fi satisfăcute prin intermediul pieţei. Trebuie preconizată o reglementare rezonabilă a pieţei şi a iniţiativelor economice, după o justă ierarhie a valorilor şi in vederea binelui comun.
 
ACTIVITATEA ECONOMICĂ ȘI DREPTATEA SOCIALĂ
 
Dezvoltarea activităţilor economice şi creşterea producţiei sunt destinate să satisfacă nevoile fiinţelor umane. Viaţa economică nu vizează numai să înmulțească bunurile produse şi să sporească profitul sau puterea; ea este în primul rând orânduită în vederea slujirii persoanelor, a omului întreg şi a întregii comunităţi umane. Exercitată după metodele sale proprii, activitatea economică trebuie să se desfăşoare în limitele ordinii morale, conform dreptăţii sociale, pentru a răspunde la planul lui Dumnezeu asupra omului. Munca omenească izvorăşte direct de la persoane create după chipul lui Dumnezeu şi chemate să prelungească, unele cu şi pentru celelalte, lucrarea creaţiei, stăpânind pămîntul. Munca este deci o datorie: 《Dacă cineva nu vrea să muncească, nici să nu mănânce» (2 Tes 3, 10)”.
 
MUNCA ONOREAZĂ DARURILE LUI DUMNEZEU ȘI TALANŢII PRIMIȚI. Ea poate fi şi răscumpărătoare. Îndurînd osteneala muncii în unire cu Isus, meşteşugarul din Nazaret şi răstignitul de pe Calvar, omul colaborează într-un fel cu Fiul lui Dumnezeu în lucrarea lui răscumpărătoare. Se arată ucenic al lui Cristos purtînd crucea în fiecare zi, în activitatea pe care e chemat să o îndeplinească. Munca poate fi un mijloc de sfinţire şi o însuflețire a realităţilor pămînteşti în Duhul lui Cristos. În muncă, persoana îşi exercită şi îşi desăvîrşeşte o parte din capacităţile înscrise în natura sa. Valoarea primordială a muncii ţine de omul însuşi, care este autorul şi destinatarul ei. Munca este pentru om şi nu omul pentru muncă. Fiecare trebuie să poată dobândi de pe urma muncii mijloacele de a-şi întreţine viaţa proprie şi a celor apropiaţi şi de a sluji comunitatea umană.
 
INIȚIATIVA ECONOMICĂ A OMULUI: Fiecare om are dreptul de iniţiativă economică. Fiecare îşi va folosi în mod legitim talentele pentru a contribui la o abundenţă de care să se poată bucura toţi şi pentru a dobândi roadele ce i se cuvin de pe urma eforturilor sale. Va avea grijă să se conformeze reglementărilor stabilite de autorităţile legitime în vederea binelui comun. Dimpotrivă, ea presupune o siguranţă a garantării libertăţii individuale şi a proprietăţii şi, pe lîngă aceasta, o monedă stabilă şi servicii publice eficiente. Datoria principală a statului este deci de a garanta această siguranţă, aşa încât cine muncește să se poată bucura de roadele propriei munci şi deci să se simtă stimulat să o îndeplinească în mod eficient şi cinstit.
 
STATUL E DATOR să supravegheze şi să călăuzească exercitarea drepturilor omului în sectorul economic; dar, în acest domeniu, prima răspundere nu revine statului, ci indivizilor şi diferitelor grupuri sau asociaţiilor care alcătuiesc societatea.
 
RESPONSABILII DE ÎNTREPRINDERE poartă în faţa societăţii răspunderea economică şi ecologică a operaţiunilor lor. Ei sunt datori să ţină seama de binele persoanelor şi nu numai de sporirea profiturilor. Totuși, acestea sînt necesare. Ele permit realizarea investiţiilor care asigură viitorul întreprinderilor. Garantează ocuparea forţei de muncă.
 
ACCESUL LA MUNCĂ ȘI LA PROFESIE trebuie să fie deschis tuturor, fără discriminare nedreaptă, bărbaţi şi femei, sănătoşi şi handicapaţi, autohtoni şi străini. În funcţie de împrejurări, societatea trebuie, în ceea ce o privește, să-i ajute pe cetăţeni să-şi găsească o muncă şi un serviciu.
 
SALARIUL JUST este rodul legitim al muncii. Faptul de a-l refuza sau de a nu-l da la timpul cuvenit poate constitui o nedreptate gravă. Pentru a evalua remuneraţia echitabilă, trebuie să se ţină seama atît de nevoile cît şi de contribuţiile fiecăruia. Ținînd seama de funcţia şi de productivitatea fiecăruia, precum şi de condiţiile întreprinderii şi de binele comun, munca trebuie astfel remunerată încît să i se ofere omului posibilitatea de a asigura pentru sine şi pentru ai săi o viaţă demnă din punct de vedere material, social, cultural şi spiritual. Acordul părţilor nu e suficient pentru a justifica moralmente cuantumul salariului. ‘
 
GREVA ESTE MORALMENTE LEGITIMĂ cînd se prezintă ca un demers inevitabil, dacă nu necesar, în vederea unui rezultat proporţionat. Ea devine moralmente inacceptabilă când e însoţită de violenţă, sau dacă i se desemnează obiective care nu sunt direct legate de condiţiile de muncă sau care sunt contrare binelui comun. E nedrept să nu se achite organismelor de asigurări sociale contribuţiile stabilite de autorităţile legitime.
 
PRIVAREA DE UN LOC DE MUNCĂ datorită şomajului constituie aproape întotdeauna, pentru cel care îi cade victimă, o lezare a demnităţii şi o ameninţare pentru echilibrul vieţii. În afară de dauna personală, decurg din ea numeroase riscuri pentru familie.
 
SURSA: Catehismul Bisericii Catolice
Arată articolul și altora:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *